București – cîteva aspecte

4 noiembrie 2020   Societate

Avem un nou primar, avem ceva speranțe că Bucureștiul va reveni treptat la o „normalitate”. Totuși, orașul s-a schimbat mult în ultimii 30 de ani, uneori de la sine. Mai țineți minte cum arăta Bucureștiul în anii ’90? Sau chiar prin anii 2000? Iată cîteva fragmente din texte pe care le-am scris de-a lungul timpului despre București. 

● 1998. O contribuţie importantă adusă stresului cotidian al majorităţii bucureştenilor este transportul în comun. Eşti nevoit să-ţi petreci o parte din timpul tău zilnic într-o atmosferă sufocantă, îmbibată cu miros de transpiraţie, înconjurat sau de multe ori strivit de necunoscuţi la fel de apatici ori de nervoşi ca şi tine. Dacă îţi concentrezi puţin atenţia poţi cunoaşte cîteva aspecte ale acestei coabitări de scurtă durată în aceeaşi colivie mobilă. Cele mai des întrebuinţate propoziţii, într-un mijloc de transport în comun, ar fi: „Coborîţi la prima?”, „Încerc să vă fac loc!”, „Dacă nu coborîţi, atunci de ce staţi pe scară?”, „Îmi compostaţi şi mie biletul, vă rog?”, „Mă scuzaţi!”, „Nu mai împingeţi, că e un copil mic aici!”, „Încercaţi să avansaţi, vă rog!”, „Nu mai am unde să mă duc!”, însoţite de comentarii şi de multe ori de înjurături.

Bucureştenii, învăţaţi de vechiul sistem să se înghesuie „cînd se dă ceva”, odată urcaţi în maşină, îşi fac loc cu coatele în căutarea unui scaun neocupat. Despre politeţe nici nu poate fi vorba, fiecare îşi doreşte să-i fie lui cît mai bine. Astfel, n-au dispărut discuţiile legate de vreun tînăr pletos ce mestecă gumă şi priveşte pe fereastră, în loc să-i cedeze locul doamnei în vîrstă de lîngă el. Aceasta ori comentează cu vecinii, ori îl priveşte urît şi insistent. Tinerii se revoltă: „Unde naiba tot merg bătrînii ăştia? Îi caută moartea pe acasă şi ei se plimbă cu tramvaiul…”.

● 2000. Mă aşteptam ca, încet-încet, Bucureştiul să înceapă să arate ca orice capitală europeană, noaptea (vezi vederile cu Parisul de sus sau chiar cu Atena cu o Acropolă luminată a giorno, într-un strălucitor galben violaceu). M-am bucurat cînd au apărut primele firme şi reclame luminoase, cînd felinarele de pe străzi nu se mai stingeau din cauza penelor de curent, cînd anumite clădiri erau scoase în evidenţă de becuri montate, cu destul bun gust, sub anumite cornişe sau la baza anumitor coloane. Aproape totul s-a oprit aici. De pe balconul meu, de la etajul opt, într-o zonă centrală, pot vedea, în fiecare seară, Casa Poporului, într-o lumină palidă, galben-portocalie, acelaşi Inter cu două şiruri de beculeţe insipide (iarna se montează nişte brăduţi din beculeţe, cu o strălucire sărăcăcioasă), blocul Xerox, fostul hotel „Modern” care îşi schimbă look-ul nocturn, neconvingător, în fiecare anotimp, vreo două-trei reclame, Coca-Cola, Asirom, Connex şi cam atît... în rest, poţi descrie oraşul cu străzi, locuinţe şi locuitori, într-un amestec de clarobscur (oricum e mai bine decît bezna) care îţi dă invariabil un sentiment de tristeţe. Bucureştiul, noaptea, nu se rezumă doar la aspectul său, înregistrat pe retină din anumite puncte de belvedere. Ar mai trebui să fie şi viaţă, căci orice capitală europeană, după ora zece seara, palpită de-o viaţă zgomotoasă, insomniacă. Însă, în capitala noastră, după ora zece seara, străzile devin pustii, traficul se reduce şi, în cele din urmă, dispare de tot, doar cîteva maşini în viteză, ca la curse – or fi chiar curse, interzise –, oameni se grăbesc pînă la buticul din colţ, unde vînzătorii se trezesc nervoşi din somn şi te înşală la rest.

● 2002. Tramvaiul face rondul la Sfîntu Gheorghe după care se goleşte. Vatmanul bea „Izvorul minunilor“ şi se uită după gagici. În parculeţul din faţa bisericii, pe bănci, se trezesc beţivii, se întind, se dreg cu restul de vodcă din sticla de plastic, se conversează cu cerşetorii... armonie, voioşie... clopotele încep să bată, deşi nu e duminică.

Pe treptele de la gura pasajului stau vreo trei tuciurii cu burţi, „Telefoane şi jocuri pe computer avem!”, ceva mai jos o familie fără adăpost, mama şi trei copii, apoi, chiar în pasaj, o tarabă cu bureţi de baie, periuţe de dinţi, şurubelniţe şi elastice de păr, „Orice produs la zece mii!”. Un magazin cu rochii de mireasă, două manechine blonde care au voaluri cu sclipici şi cu lăcrămioare din plastic. În pasaj e muzică, cîntă formaţia La Strada, două chitări, trei mandoline, un contrabas. Cînd ei nu sînt, e un moş cu o vioară şi cu balada lui Ciprian Porumbescu, iar cînd nu e nici moşul sînt doi băieţi cu cîntece de cabană, „La marginea pantei abrupte, la un han s-a oprit un străin...”.

Urc treptele care dau spre Lipscani, muzica din pasaj se contopeşte cu cea de la magazinul de CD-uri, de multe ori Vivaldi... iarna, cînd e viscol, mi se pare că toţi cei care trec, în paltoane şi cojoace, prin faţa magazinului dansează prin vîrtejuri de zăpadă. Apoi vocea stridentă a vînzătoarei de la merdenele „Avem pateuri calde! Cine mai doreşte pateuri calde?”. Tarabe cu blugi şi cu geci de piele şi „Hai să te îmbrac, fratele meu!”, ojă sidefie la douăzeci de mii, magazinul „Macul Roşu”, vitrine cu pantofi de lac şi cu suluri de stofă. La colţ cu Şelari e o cîrciumă, chiar lîngă fostul bazar pe care l-a desfiinţat Băsescu, aici se încheie afacerile, la un mic şi la o bere caldă, la mese din tablă, ascultînd utima variantă „Of, viaţa mea”. Covrigii braşoveni costă două mii cinci sute bucata, „Alegeţi-l pe care doriţi dumneavoastră!”.

● 2017. Îmi iubesc orașul, pe fragmente, pe bucățele, iubesc anumite straduțe, piațete, clădiri, puncte, însă te poți îndrăgosti de un punct dintr-un ansamblu? Cînd îi vorbesc unui străin despre București, îi spun, fără prea multă convingere: „Vino la noi! Orașul s-a schimbat mult în ultimii ani, o să-ți placă!”. Însă sînt conștientă de faptul că aceste schimbări au fost posibile datorită unor oameni, o mînă de oameni. Mă bucur atunci cînd descopăr că s-a mai deschis o cafenea unde te simți ca la Viena, că proprietarul cafenelei a restaurat și casa care o adăpostește și că are în grijă și de trotuarul din fața ei. Aceste pete de culoare apar din ce în ce mai des. Iubesc și străduțele din spatele blocurilor și din zona centrală – Olari, Silvestru, Icoanei etc. – care au rămas la fel de cînd m-am născut, pline de liniște și de verdeață, cu un aer de tîrg de provincie, ușor desuet. Nu pot iubi însă noile statui și alte „opere” monumentale pe care Primăria aruncă banii, în loc să educe cetățenii să-și ia gunoiul din fața casei, să găsească soluții pentru trafic etc. Bucureștiul este orașul în care, noi, locuitorii lui, obținem zi de zi mici victorii, aproape insignifiante, însă marea schimbare nu se întrevede pe nicăieri. Așadar, pînă să mă hotărăsc să spun: „I love București”, aș purta oricînd tricouri cu „I love strada Mîntuleasa” sau „I love Piața Spaniei” și aș continua să visez la orașe ca Berlin.

Foto: wikimedia commons

Mai multe