Bucăți neiubite

Sîntem doi frați, eu sînt sora cea mare. Așa se face că toate hainele mele de copil și pre-adolescent n-au fost moștenite de la nimeni. Frate-miu, bietul, a ajuns însă să poarte tricourile și pantalonii scurți care mi-au rămas mici, bănuiesc că a fost totuși fericit că n-a avut ce face și cu rochiile.

Mă uit la o fotografie veche; stăm amîndoi la poză undeva, în Predeal. Eu am 8-9 ani, el are 4-5. El, pe un cal de lemn, țeapăn ca lemnul din care e făcută figurina, eu, jos, țin cu încredere de hățuri. Cel mai probabil ne-am certat care să se suie primul pe animal. Am un tricou galben și niște bermude tăiate din blugi vechi. Le țin minte acum, după atîția ani, ca ieri. El are niște pantaloni scurți cu manșete (foști ai mei) și un tricou din plastic cu reprezentarea unui indian furios care poartă toată regalia de pene pe cap și îndreaptă amenințător o suliță către privitor. Tot al meu. Nu știu cît de nefericit o fi fost cu moștenirea asta de hanțe de la soră-sa mai mare, o să-l întreb. Știu însă că, odată cu anii, eu sînt cea care a ajuns să iubească bucăți vechi de textile în care recunosc un șorț de-al bunică-mii, o bucată de perdea de catifea de culoarea piersicii pe care mi-a amintesc atîrnînd la ușa balconului, un sacou vechi de-al maică-mii în carouri mici roșu-negru tivit la mîneci și la gît cu o piele moale, cu nasturii îmbrăcați așijderea. Îmi amintesc garofițele croșetate dintr-un fir roșu ca sîngele care atîrnau de cheile unui scrin vechi la bunică-mea. Pierdute și ele odată cu casa. N-aș avea de ce și cum să le atîrn acum, dar, dacă le-aș mai avea, și-ar găsi cu siguranță loc în vreun sertar. Laolaltă cu vechi desfăcătoare de conserve cu mînere de lemn și sticluțele colorate de farmacie cu dopurile frumos turnate – un diamant de sticlă, un cap fabulos de cocoș – pe care am început să le prețuiesc din ce în ce mai tare.

Probabil că, lăsată de capul meu, aș ajunge un soi de domnișoară Havisham, una din bătrînele alea pe care le găsești în casă îngropate în pînze de păianjen, mileuri îngălbenite și cutii noi de plăci de sunet sau de la e-pantofi.

Nu știu de unde aplecarea asta care vine cumva la pachet și cu preferința de a mînca părțile neiubite din farfurie. Zgîrciurile, grăsimile, gelatinele, bucățile cele mai dubioase de carne, colțurile, crustele, marginile, arsurile. Mă transform probabil în maică-mea sau într-o mamă. Ele sînt cele care vor mînca ceva nedorit din farfuria copilului. Un copan ros într-o doară pe oasele căruia rămîn fîșiile lungi de carne și capetele albicioase de la încheieturi. Partea cea mică dintr-o aripioară formată din două oase fine între care e un dram de carne molcuță. Măduva fină și tremurătoare din oasele mari de care nu m-aș fi atins odinioară nici sub amenințarea cu moartea. Coada prăjită de pește și cam ce tot conține un cap de crevete. Știu. M-o fi ajutat și un soi de moștenire culturală în care un cap fiert de oaie pus pe o tavă imensă în mijlocul mesei poate fi cel mai adevărat festin. Și e adevărat că încă mă amuză nespus reacțiile diverșilor occidentali pentru care felul ăsta de mîncare e unul dintre exotismele supreme. În crevasele, maxilarele, tîmplele și orbitele acelui cap e cea mai gustoasă carne posibilă. Promit. La fel de adevărat e că odată cu amuzamentul în fața reacțiilor vine și o ușoară iritare. Cam de cîte ori te poți minuna în fața unui cap fiert de oaie? Toate show-urile astea culinare cu diverși chef-i care bat lumea au cîte un episod cu celebrul cap. În regulă, să ne revenim. E ca și cum eu m-aș minuna etern în fața unor urechi prăjite de porc. Care, da, sînt extraordinar de bune.

Și totuși, de ce mamele, bunicile și o întreaga generație de femei ne curăță farfuriile de copil și lasă toate oasele curate, frumoase și tot neiubitul mîncat? Antropologic explicabil, magic însă, cu atît mai mirabil. Bănuiesc că vin toate dinte-o rasă veche de leoaice care vînează pentru noi și apoi așteaptă răbdătoare rămășițele gustoase pe care niște pui fragezi nu le pot identifica. Obrazul, inima, ficatul antilopei și zgîrciurile copitei se mănîncă mult mai tîrziu, după 40 de ani.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.