Broccoli

Eram în Piaţa Rîmnicu Sărat săptămîna trecută. Luasem cu o sută de mii: conopidă, varză, ardei gras, un kil de cartofi. Şi eram tare cumpătat şi ţanţoş că uite cîte luasem eu cu una sută mii. Eram mulţumit de mine că nu luasem cu 80.000 kilu’ de ardei gras şi mă rotisem de jur împrejurul pieţii şi găsisem omuleţul care lăsase la 60.000 kilu’ de ardei gras. Pe scurt, strategiile mele pieţale erau în plină sărbătoare. Cînd, ce-mi vine, să număr zilele săptămînii, să atribui fiecărei zile cîte o legumă şi să mă trezesc că unei zile îi lipseşte leguma. Şi întorc corbul flămînd din zbor, iau cioara matematiciană de plisc şi-o rostogolesc din nou spre piaţă. Ce să fie, ce să fie?!

Iau ridiche, mă arunc spre sfeclă roşie, dar nu-s mulţumit. Pierd timpul, intru la carne, de unde culeg o brînză mediocră de capră... Cînd, într-un colţ, de nu se ştie unde, apare o ţigancă cu broccoli de anul ăsta. Şi orbit, şi isprăvind, şi dornic, iată-mă luînd broccoli la suta de mii kilu’. Văd preţul şi pînă să realizez că m-am înfrînt, că pînă atunci făcusem atîtea minuni de economie cu banii mei, uite-mă lovit peste obraz de broccoli, această conopidă verde, de fiţe, această stîrpitură, această ispită. Uite-mă, ce-mi mai pot spune? Cu ce să mă alint? Mă păcălisem cu altă culoare, nimic mai mult decît îmi vopsisem ziua, ziua lipsă de legumă, matematica mea uşoară şi voluptuoasă fusese înşelată şi arsă la buzunar. M-am dus la maşină şi Heaven can wait cu Gainsbourg. Cît m-am urît duminica aia, cît de legumă pot fi.