Brexit şi echilibrul puterii

20 aprilie 2016 Societate

Marea Britanie a aderat la ceea ce avea să devină Uniunea Europeană în 1973. Anul acesta, pe 23 iunie, ea va organiza un referendum care va decide dacă va părăsi sau nu Uniunea. E, oare, oportun?

Sondajele actuale scot la iveală un electorat divizat. Concesiile pe care le-a obținut din partea partenerilor UE ai Marii Britanii, susține prim-ministrul David Cameron, ar trebui să risipească temerile cu privire la pierderea suveranității față de Bruxelles și la afluența de mînă de lucru din Europa de Est. Dar Partidul Conservator al lui Cameron și chiar propriul său cabinet sînt puternic divizate, în vreme ce Boris Johnson, primarul populist al Londrei, a ales tabăra susținătorilor ieșirii Marii Britanii din UE.

Discuția despre costurile și beneficiile rămînerii în UE divizează și presa britanică. Multe publicații de mare tiraj sprijină „Brexitul“, în vreme ce presa financiară sprijină rămînerea în Uniune. The Economist, de exemplu, arată că aproximativ 45% din exporturile britanice sînt destinate pieței UE și că, prin urmare, climatul negocierii unui nou acord comercial post-Brexit va fi, probabil, unul nefavorabil.

Mai mult, UE a transmis un mesaj clar țărilor nonmembre, precum Norvegia și Elveția, că pentru a avea acces la Piața unică europeană trebuie să accepte majoritatea regulilor ei, inclusiv cea a liberei circulații a cetățenilor săi, și să contribuie la bugetul UE. Altfel spus, o Mare Britanie în afara Uniunii nu va avea de cîștigat în termeni de „suveranitate“; dimpotrivă, ea va pierde dreptul de vot și puterea de influență în privința condițiilor de participare la această Piață. Între timp, centre financiare rivale, precum Paris și Frankfurt, ar profita de ocazie pentru a stabili reguli care să le ajute să recîștige clienții pierduți în favoarea Londrei.

Un alt neajuns este cel politic: creșterea naționalismului scoțian și efectul Brexit asupra supraviețuirii Regatului Unit. În 2014, Scoția a votat, într-un referendum propriu, în favoarea rămînerii în Regatul Unit; dar, opt luni mai tîrziu, la alegerile generale, naționaliștii au obținut aproape toate fotoliile Scoției. În contextul unei Scoții mai proeuropene decît Anglia, mulți cred că Brexit ar duce la un nou referendum pentru independență. Cameron ar putea rămîne în istorie ca prim-ministrul care a dus la divizarea Regatului Unit (și poate chiar a Europei).

În SUA, administrația președintelui Barack Obama și-a exprimat clar punctul de vedere: Marea Britanie și Europa sînt mai puternice împreună. Iluziile unei relații avantajoase cu SUA, în locul influenței europene, sînt eronate. Brexit rămîne însă o decizie a cetățenilor britanici, iar o presiune americană ar putea fi contraproductivă.

În același timp, spune fostul ministru de Externe din umbră al laburiștilor, Douglas Alexander, „după sfîrșitul celui de‑al Doilea Război Mondial, America a fost administratorul de sistem al unei ordini internaționale, construită pe o alianță transatlantică puternică și stabilă, susținută de stîlpii gemeni NATO și UE. Dacă Marea Britanie părăsește UE, aliatul cel mai puternic al SUA ar fi marginalizat… și întregul proiect european ar risca să se destrame exact acum, cînd Vestul e confruntat cu noi amenințări economice și de securitate“. Iar Kremlinul lui Vladimir Putin, care se amestecă în politica internă europeană, în încercarea de a destabiliza UE, ar saluta, desigur, Brexit.

Consecințele geopolitice ale Brexit s-ar putea să nu se manifeste imediat. Poate că UE și-ar recăpăta, pentru moment, forțele. Dar sentimentul finalității proiectului european și capacitatea ei de seducție soft-power ar avea de suferit. Asigurarea stabilității financiare și gestionarea imigrației ar deveni, la rîndul lor, mai dificile.

În plus față de resuscitarea separatismului scoțian, introversiunea Marii Britanii din ultimii ani s-ar putea accelera. Și efectele pe termen lung asupra echilibrului global al puterii și ordinii liberale internaționale – față de care Marea Britanie are un puternic interes național – ar fi negative.

Atunci cînd acționează ca o entitate, Europa este cea mai mare economie din lume, iar populația ei de 500 de milioane este considerabil mai mare decît cea de 325 de milioane a SUA. Europa are cea mai mare piață din lume, reprezentînd 17% din schimburile comerciale ale întregii planete, și furnizează jumătate din fondurile de dezvoltare la nivel mondial. Europa găzduiește 27 de universități din Topul 100 mondial, iar industriile sale creative reprezintă 7% din PIB-ul ei. Venitul SUA per capita este mai mare, dar în termeni de capital uman, tehnologie și exporturi Europa este, fără îndoială, un partener economic pe picior de egalitate.

În materie de cheltuieli militare, Europa e depășită doar de SUA și reprezintă 15% din cheltuielile la nivelul întregii lumi, comparativ cu 12% ale Chinei și 5% ale Rusiei. Desigur, această cifră este pe undeva înșelătoare, luînd în considerare lipsa de integrare militară a Europei. Franța și Marea Britanie sînt cele două surse majore ale puterii de intervenție europene.

Resursele europene și americane se consolidează reciproc. Investițiile directe bilaterale le depășesc pe cele cu Asia, iar comerțul SUA-UE este mai echilibrat decît cel dintre SUA și Asia. La nivel cultural, americanii și europenii împărtășesc valorile democrației și ale drepturilor omului mai mult decît oricare alte regiuni ale lumii.

Pe fondul unei Chine în ascensiune, al unei Rusii în declin, dar dispusă să riște, și al perspectivei unor turbulențe de durată în Orientul Mijlociu, cooperarea transatlantică va fi esențială pentru menținerea unei ordini liberale internaționale pe termen lung. Înțelegerea faptului că Brexit ar putea spori șansele destabilizării sistemului internațional, prin slăbirea atît a Europei, cît și a Marii Britanii, ar trebuie să încline balanța în favoarea menținerii statu quo-ului.

Joseph S. Nye, Jr. este profesor la Harvard şi autor al cărţii Is the American Century Over?.

traducere din limba englezăde Matei PLEŞU