Brexit, repriza finală

7 noiembrie 2018 Societate

În Marea Britanie, „Remainers“ – adepții rămînerii în Uniunea Europeană, care încă speră să răstoarne decizia Angliei de a părăsi UE – au afișat în toate orașele englezești panouri cu o întrebare simplă: „Brexit – oare chiar merită?“ Ei bine, merită?

Răspunsul dat de economie este clar: cu siguranță, nu. În termeni de costuri și beneficii ale ieșirii din UE, rezultatul referendumului Brexit din 2016 a fost pur și simplu irațional.

Dar factorul economic e totodată și cel care a dus la această decizie. Propagandiștii Brexit au convertit în mod strălucit un resentiment economic palpabil, mai ales împotriva imigrației, în ostilitate față de UE. Acest resentiment era însă față de daunele de proveniență internă, aduse economiei britanice prin neglijența liderilor săi. După cum cu acuratețe au remarcat Will Hutton și Andrew Adonis în recenta lor carte Saving Britain, „problemele noastre sînt made in Britain; și ele nu pot fi rezolvate decît în Marea Britanie. Europa nu stă în calea acestei misiuni…“

Dar Hutton și Adonis au omis dimensiunea esențială, non-economică, a Brexit. Ei evocă pe bună dreptate relația strînsă și de lungă durată dintre Anglia și continentul european. Dar Anglia nu a fost niciodată parte a unui stat european. Chiar dacă Uniunea Europeană este departe de a fi „superstatul“ din coșmarul lui Margaret Thatcher, aspirațiilor sale de guvernare le lipsește legitimitatea – nu doar în Anglia, dar și în rîndul multor state membre. Căci, în ciuda discursului despre cetățenia europeană, politica se obstinează să rămînă națională. Campania „Leave“, de părăsire a UE, din Marea Britanie a fost o revoltă nu doar împotriva unui management economic defectuos, dar și împotriva pretenției vane a unei guvernări supranaționale.

Rezultatul Brexit ar putea fi astfel un indicator al modului în care dialectica dintre supranaționalism și naționalism – o constantă a politicii actuale – va evolua și în alte părți ale lumii.

Finala Brexit este departe de a fi concludentă. Există patru posibilități.

Una dintre ele ar fi ca Anglia să nu mai părăsească, în cele din urmă, UE. Organizatorii campaniei „People’s vote“ – un al doilea referendum despre condițiile finale ale ieșirii din UE – sînt de părere că, dacă oamenii ar cunoaște adevăratul cost al părăsirii Uniunii, își vor schimba decizia luată în 2016. Un al doilea vot ar putea fi declanșat de eșecul guvernării de a obține aprobarea Parlamentului în ceea ce privește acordul de „divorț“ negociat cu UE.

O a doua posibilitate este ca Marea Britanie să se „catapulteze“ din UE pe 9 martie 2019, fără un acord de divorț. În acest caz, previziunile anunță un scenariu apocaliptic de colaps economic, cu blocaje rutiere și feroviare, penurie de alimente, de medicamente și de combustibil: un nou 1940, dar nu tocmai The Finest Hour a Marii Britanii.

Guvernul prim-ministrului britanic Theresa May promovează o a treia posibilitate: jumătate în UE, jumătate afară. Așa-numitul plan Chequers, aprobat de Cabinet în iulie, la reședința de la țară a prim-ministrului, propune ca atunci cînd Anglia părăsește UE, cele două părți să demareze un acord comercial de liber schimb care să acopere bunuri și produse agricole, dar nu și servicii. Planul, pus la cale de Oliver Robbins, consilierul Theresei May, este o încercare eroică de a rezolva problema frontierei irlandeze.

Această problemă pornește de la angajamentul pe care Anglia și Republica Irlanda l-au luat împreună, de a menține o frontieră fără fricțiuni între Republica Irlanda, care rămîne în UE, și Irlanda de Nord care, ca parte a Mari Britanii, o părăsește. Menținerea unei frontiere deschise în Irlanda ar însemna însă înființarea unei frontiere între două regiuni ale Marii Britanii.

Așa s-a ajuns la planul Chequers de continuare a schimbului liber de bunuri între Anglia și UE. Anglia va trebui să se asigure că bunurile care ajung în Irlanda de Nord, dar sînt destinate să ajungă în Europa via Republica Irlanda, au taxele vamale europene plătite și sînt în conformitate cu normele de sănătate și de siguranță ale UE.

Brexit-erii din Partidul Conservator al Theresei May se opun planului Chequers, reproșîndu-i un grad prea ridicat de conformitate cu UE. Nici liderii europeni nu sînt mulțumiți cu acest plan, fiindcă Angliei nu ar trebui să i se permită să fie în anumite privințe în UE, iar în altele, în afara ei.

Ultima posibilitate este tot un scenariu „jumătate în UE, jumătate afară“. Anglia va părăsi uniunea vamală, dar va rămîne în Spațiul Economic European, care include cele 28 de state membre UE, plus Norvegia, Liechtenstein și Islanda. Țările membre SEE, chiar dacă libere să-și stabilească propriile taxe, respectă aproape toate reglementările UE și contribuie la bugetul ei. Opțiunea SEE va fi, așadar, mai criticată chiar decît planul Chequers de către brexit-erii radicali.

Așadar, ce se va întîmpla? Cei mai mulți mizează pe o ieșire formală a Angliei din Uniune, în martie 2019, cu rămînerea ei însă „temporară“ în uniunea vamală, care îi va da un răgaz de doi trei ani pentru a negocia un acord final de divorț. Brexit erii vor fi înfuriați de o ieșire atît de „soft“ din UE, dar acest scenariu ar fi, probabil, suficient pentru a obține aprobarea Parlamentului. Decizia referendumului de a părăsi UE va fi onorată, dar consecințele ei economice drastice vor fi temporizate: un triumf al pragmatismului asupra ideologiei.

Dacă traiectoria Brexit ia acest curs, ea va fi o bună ilustrare a dublului caracter – și a dublei funcții – al politicii. John Maynard Keynes a spus-o foarte bine: „Cuvintele trebuie să fie puțin mai slobode, căci ele reprezintă asaltul gîndurilor asupra nechibzuirii“, scria el în 1933. „Dar odată ce fotoliul puterii și al autorității a fost ocupat, licențele poetice trebuie să înceteze. Va trebui, dimpotrivă, să ținem cont de fiecare mărunțiș pe care retorica noastră l-a disprețuit.“

Politicienii există pentru a da glas resentimentelor refulate de conservatorismul „nechibzuit“. Ei dau frîu liber unor emoții care nu ne priesc, dar care, înăbușite, riscă să provoace explozii politice. E însă de datoria lor să se asigure că astfel de izbucniri nu au consecințe extreme. Din cînd în cînd, echilibrul balanței scapă de sub control, așa cum s-a întîmplat în 1914, cînd forța evenimentelor a zădărnicit încercările tardive de compromis. Și s-a întîmplat din nou în 1930, deoarece fascismul și comunismul erau iremediabil extremiste. De cele mai multe ori însă, politicienii își exercită dubla funcție care este, în ultimă instanță, păstrarea păcii pe plan intern și internațional.

Așadar, dacă va avea loc, compromisul Brexit ar putea fi o anticipare relativ optimistă a destinului populismului din secolul nostru. Reînvierea naționalismului economic care unește Brexit, trumpismul și extrema dreaptă europeană nu va duce la prăbușirea comerțului, la războaie convenționale, la dictaturi sau la o deglobalizare rapidă. Este mai degrabă un avertisment sonor destinat centrului politic – un avertisment care va determina chiar și grupul actual de extremiști să se încovoaie în fața consecințelor cuvintelor pe care le rostesc.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU