Brazi și epoci

În anii ’70, din cîte îmi mai aduc aminte, se găseau mai greu brazi și mai curînd molizi. Nu era ușor să găsești un pom mai acătării, în special pe ultima sută de metri, cum căutam noi. Aducerea lui era, mereu, o aventură.

De cele mai multe ori, mama era cea care gestiona aventura asta. Pentru mine care, copil fiind, stăteam cu sufletul la gură așteptînd rezultatul, goana după brad era precum o căutare inițiatică din basme. Nu eram niciodată sigură de rezultat și, în același timp, o consideram o chestiune de viață și de moarte: nu concepeam Crăciunul fără brad, natural. (Știu, nu eram deloc ecologiști pe atunci, astea ne erau limitele.) Și nu orice fel de brad, un brad mare, care să devină, chiar cîteva luni, piesa centrală a cemerei. Chiar dacă lăsa ace și devenea, în timp, mai curînd un schelet, el trona la loc de cinste pe carpetele mele maro chinezești, ca semn al miraculosului cotidian.

Mama pleca, de obicei, spre Piața Progresul, căci locuiam pe aproape. De multe ori, chiar în ziua de 24 decembrie. De asta era și mereu o aventură: brazii pur și simplu se terminau. Sau rămîneau doar cei defavorizați, asimetrici, scuturați, cu ramuri lipsă. Și molizii. De cele mai multe ori ne alegeam cu un molid fercheș și proporționat. Am fi putut apela și noi la soluția care, pe atunci, mi se părea de compromis, a bunicii mele: un brăduț în ghiveci de la florărie. Era și o formulă ecologică. Dar nu mi se părea, repet, pe atunci, decît un simulacru de brad, care ar fi generat un simulacru de Crăciun. Asta deși îi cumpăram bunicii mele unul dintre aceștia în fiecare an.

Țin minte, cu exactitate, ritualul de instalare a bradului. De asta se ocupa tata. Îl punea în clasicul suport de lemn și-l priponea cu sfori de mobilele din jur. Suportul îl îmbrăcam apoi cu beteală, și la fel sforile. Apoi, în seara de Ajun, începea minuțiosul ritual al împodobirii. Cum am mai scris, majoritatea globurilor de atunci erau din sticlă. Sigur, am fi putut pune orice în brad, dar nu ne dădea prin cap, aveam, se pare, cu toții, aici, o imaginație mai conformistă. Cele mai neobișnuite globuri erau în formă de oameni, animale sau obiecte și ele tot din sticlă, în general. Dar și aici imaginația își avea limite: existau, din cîte îmi amintesc, cîte un om de zăpadă, cîte un Moș, Crăciun sau Gerilă, cîte o sanie, o mașină, o ghindă, poate un ursuleț. Și numărul culorilor podoabelor de pom era limitat: un anumit roșu, albastru, verde, galben, argintiu, alb, portocaliu, nici nu mai știu dacă negru. Nu prea erau nuanțe, în mintea mea exista cîte o singură culoare din fiecare: albastrul era unul intens, precum marea, mai curînd în tablouri decît în realitate; roșul – unul precum reprezentările sîngelui ori ale inimii; verdele precum frunzele unei plante ornamentale bine spălate etc.

Și totuși, globurile astea simple, la prima vedere, de sticlă, nu erau lipsite de poezie: aveau o oarecare fragilitate, delicatețe. Și, atunci cînd pomul se umplea de artificii și lumînări, acestea se reflectau în ele în atîtea feluri... Dacă aveai ochi pentru așa ceva, nu puteai să nu le observi. Pe de altă parte, puținătatea culorilor permitea rigoare. Putea exista rigoare și în împodobirea pomului de Crăciun. Tatăl meu mă învățase să creăm diverse zone de culoare, precum țările pe harta lumii. Și nici în respectivele zone globurile de aceeași culoare nu se agățau oricum: cele mai mari, mai jos, cele în alte forme decît rotunde ori ovale, mai la vedere. Nu trebuia omis spatele bradului, erau puse și acolo globuri, aproximativ în număr egal cu cele din față. Se creau, astfel, în brad o lume și o ordine. Aproape nimic nu era lăsat la voia întîmplării.

Altfel de brad, cu podoabe mai îndrăznețe, vedeam doar la niște prieteni ai noștri la care mergeam în fiecare an într-una din zilele de Crăciun. Acolo am văzut că poți pune în pom turte dulci, fructe uscate și jucării de toate felurile care nu erau în mod special destinate bradului. Că bradul nu trebuie să fie neapărat rece și sclipitor, ci cald și îmbietor. Pomul lor a devenit un fel de ideal al meu, pe care m-am chinuit să-l recreez (fără a mă fi prea apropiat, pentru că al lor era unic) în anii de după ’89, cînd au început să se găsească de toate: turte dulci în formă de orice, nu doar precum inimile pe care le știam de pe vremuri; îngeri din lemn, din mătase de porumb, tricotați, din pînză; urși, iepuri, șoareci, pisici, monstrișori și inorogi de agățat pe ramuri; globuri moi și pufoase, decadente, naturiste, din sfoară, din pînză, uriașe; stele și inimi la liber, beteală din sfoară sau chiar din lemn.

Globurile de sticlă, de pe vremuri, aproape că au ieșit din circuit. Rigoarea culorilor s-a transformat, au apărut nuanțe, care mai de care. Oricine-și poate face, acum, un pom mov ori roz cu argintiu, cum am văzut recent. Și asta e normalitatea, desigur. Gîndul îmi rămîne însă la pomul nostru riguros și sticlos. Și idealul îmi rămîne cel cald, cu turte dulci și îngeri.