Brad, 70 de lei, nu vreau să ies din casă

Cînd am luat bradul să-l scot afară m-a apucat o tristețe cum alta n-am avut vreodată. Era ianuarie timpuriu, într-un nou an, afară era soare. Ce poți să vrei mai mult? Crăciunul, fugit. Anul Nou, plecat. Toate, toate erau la locul lor. Luminoase. Cum fusese bradul lumină de sărbători, așa era toată natura acum, după. Și cu toate astea, bradul acesta de 70 de lei, înalt, dincolo de tavan, bogat-echilibrat în poale, gata, m a pus pe gînduri, m-a făcut de nimic. Întîi, l-am luat de moț să-l scot și am văzut că n-aveam putere în degete. Ezitam și-l vedeam falnic în goliciunea lui, fără globuri. Apoi iar m-am luat de el și-am tras, și-am tras. Nu voia și m-a zgîriat de la degete la degetele picioarelor. Stai, zic, cine e șeful aici? Dar mi am dat seama că nu șefia este treaba, ci forța din mine, decizia. Nu eram decis, n-aveam chef să scot bradul. L am lăsat în cadrul ușii de la sufragerie. Nu ieșea decît cu forța. Era prea îngîmfat de la natură ca să iasă prin cadrul ușii. L-am lăsat în ale lui. Cum lași un copil care plînge. Deja copilul a uitat de ce o face. Lasă-l, bă, să plîngă! Lasă-l! Și l-am lăsat. Dar cel blocat eram eu, nu el. El n-avea putere, nu era ființă, nu avea plămîn. Eu aveam. Și mi se părea atît de țepos. Și atît de mișto. Cred că mi-a fost atît de dor de el privind la el. M-am țăcănit. Nu dormisem în noaptea aia și, aia e, devenisem tare sentimental. Și mi-amintesc cum l-am împodobit și cum l-am dădăcit și cum luminițele din el palpitau. Și gata! Ce făceam? Bradul era în mijlocul ușii de la sufragerie, nu intra, nu ieșea. Dacă-l lăsam acolo, nici nu puteam să intru-ies. Deci blocat eu, blocat bradul. Uite, în mintea criminalului, cum sînt. Mi-amintesc că am o mănușă singură undeva, una desperecheată. Odată apus animalul țepos, îl iau c-o mînă înmănușată și-odată îl dau afară, îl tîrăsc pe scări și-i fac vînt pe un geam deschis. Gata! Păi ce, mă face el pe mine sau eu pe el? Ori sîntem brazi, ori nu mai sîntem. De fapt, iar m-a apucat o lingoare, o slăbiciune. Și știți de ce? Pentru că bradul nu lăsase urme prea multe în urma lui. De obicei, crengi, țepi rămîneau să le mătur, să le dau deoparte. Acum, mai nimic. Și asta m-a sfîșiat, m-a scuturat, m-a scos din țîțîni. Cum așa? Un brad ca ăsta să fie aruncat? De ce?