Bogăție/sărăcie

25 aprilie 2013   Societate

Cred că doar în cazul celor care provin din familii – să nu zic aristocratice –, dar cu moşteniri serioase în spate, statutul financiar al membrilor ei rămîne, în cadrul unei (biete) vieţi (omeneşti), acelaşi. În cazul majorităţii oamenilor, acesta fluctuează, evident, între anumite limite, în funcţie de vîrste, locuri de muncă, „lovituri“ fabuloase etc. Mai toţi trecem prin momente de confort mediu, relativă penurie şi bunăstare (cu nuanţele şi gradele de rigoare). Mai dramatic (sau mai senzaţional) e cînd ajungem în fazele extreme: sărăcie şi/sau bogăţie maximă (desigur, iarăşi, rămîne de văzut ce înţelegem prin „maximă“ – să dormi pe stradă sau să deţii un zgîrie-nori în Manhattan...). 

Ni s-a întîmplat, cred, multora dintre noi să rămînem, măcar o dată, fără mai nimic de mîncare în casă. De cele mai multe ori, asta se petrece cînd ai mult de lucru, un examen, ori ceva urgent de predat. Din varii motive: din lipsă de timp şi disponibilitate de a ieşi, dar şi de bani, evident. Îmi aduc aminte ce improvizam cînd ajungeam în astfel de situaţii pe vremea lui Ceauşescu: pîine cu ketchup şi, eventual, cu ceapă. Ketchup-ul bulgăresc era, într-o perioadă, ingredientul „inutil“ – sau, dimpotrivă, bun la toate – prezent în frigiderul neaoş; urmat apoi, la sfîrşit de ani ’80, în vremea foametei acerbe, de creveţii vietnamezi: îmi amintesc cum am făcut odată, în studenţie, şi i-am mîncat însoţiţi de un lichior de caise dulce-leşin... 

În studenţie am trecut printr-o sărăcie lucie (deşi aveam bursă şi mai dădeam meditaţii...). Au fost, totuşi, momente, pe vremea cînd locuiam la o gazdă, cînd am... furat de foame. Nu ne-au osîndit, ca pe Jean Valjean, dar cred  că cineva s-a prins – aşa, cel puţin, deduceam din anumite priviri mai piezişe ale colocatarilor... Era o cămară comună, la subsol, unde se depozitau, printre altele, cartofi – tone de cartofi şi butoaie cu brînză. Cred că, într-o seară, suferind de foame acută, am tăiat din brînza altcuiva din butoi – o bucată, ce-i drept, nici prea mare, nici prea mică. Şi am luat cîţiva cartofi, ca să-i facem pe reşoul din baia comună, unde, de altfel, se mai afla un duş cu stropitoare. Furt în toată regula, ce mai... S-a întîmplat doar o dată (ba nu, mint, mai participasem cîndva la unul colectiv, la Cumpătu, în Vila Cineaştilor, unde încercaserăm să tăiem din salamul de Sibiu al nu ştiu cui, din frigiderul comun, dar tot ce reuşisem fusese să lăsăm o urmă de cuţit vizibilă pe salam). 

În fine, am scăpat nepedepsiţi, studenţia a trecut, şi la fel vremea gazdei. Am început să ne mai încropim, cum se zice – în orice caz, să avem ce mînca. Panica penuriei ceauşiste a fost înlocuită cu excesul fantezist imediat postrevoluţionar, cînd era greu să ţii pasul cu multele şi inventivele produse neaşteptate – de genul hamburgeri neaoşi sau peşti la gramaj (datorită unui asemenea şalău ne-am întors noi cu două zile mai devreme de la munte). 

Treptat, odată cu înflorirea societăţii autohtone de consum, am dat din penurie în exces. Apăreau restaurante, bistrouri şi cafenele; posedînd nişte venituri medii, de aspiranţi la încă inexistenta clasă mijlocie, ne întreceam să le experimentăm. Mîncatul în oraş era un sport deloc extrem, dar comod şi cu consecinţe vădit mic-burgheze (rotunjimi, colesterol etc.). Erau epoci şi zile în care ieşeam zilnic, ca un ritual, pentru că, în boom-ul consumist al începutului spre mijloc de ani 2000, aveam senzaţia că aşa trebuie. Ăsta era trendul (impus de cine?) – să mîncăm şi să cumpărăm. 

A venit, apoi, celebra criză, şi ne-a întors spre anii studenţiei, ca nivel al consumului. Ca foamete, să nu dramatizăm, dar poate pe undeva pe-aproape. Noroc că acum, produsele de... restrişte sînt mult mai diversificate. Există biscuiţii crocanţi, bananele, supele la pachet, covrigii. Şi oricînd, îngrozitorii, dar şi înălţătorii cartofi prăjiţi. S-a produs, în ce mă priveşte, o reevaluare a situaţiei: brusc, am început să preţuiesc o oală cu mîncare. Să nu mai arunc nimic, să dau ce rămîne, măcar şi cîinelui Costică, din spatele blocului, ori ciorilor. (Şi să emit truisme despre înălţarea şi decăderea oricui, oricînd posibile.)   

Mai multe