Bîzdîbocul
Îmi place Jabberwock-ul imaginat de Lewis Carroll, din care fiecare înțelege ce vrea. Frida Papadache a gîndit un Trăncăvici, Cătălin Mareș un Monstroloc, iar alți traducători și-au închipuit un monstru diferit. Nina Cassian l-a inventat pe Bîzdîboc, cu „fălci și gheare care-nșfacă“, iar eu, străbătând orașul, am realizat că Bucureștiul s-a umplut de Bîzdîboci, cu două, trei sau mai multe etaje, care te pîndesc parșiv. Singurul lor scop este să te oripileze, să-ți strice digestia, să-ți întoarcă stomacul pe dos.
Să spunem că este o dimineață frumoasă de octombrie, o duminică însorită, și te întorci de la biserică pe o stradă secundară din zona centrală, pe care n-ai mai fost de mult și i-ai uitat detaliile. Lumina blîndă a toamnei învăluie casele de la 1900 în culori calde, pastelate, iar iedera este gabenă, e sîngerie, e încă verde, borțind prin ierboteci, invadînd gardurile din fier bătut prin care se întrezărește neorînduiala creativă și amicală care îl fascina pe Horia Bernea. Admiri un capitel romanic pe o coloană torsadată, care susține un balcon cu păuni, apoi urmează o curte cu un castan bătrîn, de care atîrnă un leagăn din lemn, printre țopi asprili. Treci de ea și te cuprinde, așa, un lirism, cînd vezi arcada treflată cu cinci coloane, care leagă două case venerabile, ca un inel de logodnă răsfirat, ca o poveste de iubire de demult, sub care explodează tufănele vii, obeze… Puțin mai încolo, ocolești niște rădăcini ieșite din asfalt ale unui platan vechi de cînd lumea și-ți limpezești ochii cu o vilă modernistă, sculptată cu măiestrie dintr-un cristal enorm. Apoi urmează un sentiment de nesiguranță pentru că, acolo unde se afla o casă, acum este un gard din tablă cutată și un teren gol în spatele lui, iar urma casei demolate se mai vede impregnată în calcanul vecin. Ești supărat pe tine pentru că nu ți mai amintești cum arăta construcția, te simți prost, foarte prost, și-ți pare rău că nu i-ai făcut măcar o fotografie. Te gîndești că va fi avut o scară frumoasă la intrare, cu trepte rotunde, că, mai demult, ai contemplat soba care se vedea prin ferestrele înalte, numai că nu știi sigur, amintirile se suprapun și nu te lasă să te liniștești. Treptat însă, pe măsură ce pașii te poartă de-a lungul străzii, foșnetul frunzelor te calmează, casa galbenă, cu ancadramente împletite și brîu muntenesc, te copleșește cu atîta frumos cît poți înțelege, iar cei doi copii care aleargă cu baloane în mîini par desprinși din filmul lui Lamorisse. Uiți absența, te pierzi în contemplare, parcă plutești, ușor ca heliul, pe deasupra frunzelor uscate și atunci, exact atunci cînd ești complet dezarmat, te plesnește peste ochi chiar el, Bîzdîbocul. Crud, nemilos, nefinisat, necizelat, netocmit, netot, sare pe tine din curtea următoare, mai-mai să se reverse în trotuar. Faci instinctiv o eschivă în lateral, dar umbra balconului cu balustradă din inox se prăvale ca-naripata Cotîrjacă și traversezi năuc să vezi mai bine monstrul hulpav, atent să nu te împiedici de rădăcinile unei buturugi foarte groase, care încă mai împung asfaltul lîngă hidoasa ușă de garaj. Privit de vizavi, Bîzdîbocul șade țanțoș, plin de el, ca spicul cel gol care se ridică deasupra holdei, sfidînd vecinii, cu mîinile în șolduri, hulbărisind de zor. Scara de acces pornește direct din trotuar, mușcînd exact cît se poate tolera, cu precizia unui Manual de psihologie urbană pentru investitorii care nu doresc să respecte, în nici un chip, regulamentele locale de urbanism menite să protejeze orașul de speculă imobiliară, lipsă de cultură și absența simțului civic, orice ar însemna cultura și simțul civic. Acoperișul de inspirație rurală protejează ferestrele metalice, cu geamuri reflectorizante, acoperind și soarele care, din spatele casei, încearcă fără succes să facă un pic de lumină pe stradă. Cu fața în umbră, protejat de acoperiș, Bîzdîbocul te sfidează cu cei opt ochi reflectorizanți, imobil ca un păianjen uriaș și păros, impasibil la ritmul tău cardiac care a luat-o razna. Vrei să-i faci o fotografie, sperînd că asta te va ajuta să ieși din uluială, dar, din spatele ușii albăstrui, iată că sare Croc, în uniformă, cu chelicere umectate în venin, purtînd însemnele Puterii, răcnind din rărunchi cu răgetul care paralizează prada pe o rază de un kilometru: „Alo, domnu’, în ce problemă, nu e voie să pozați, aici e instituție… nu se poate, nu m-ați înțeles?… așa, și?… o fi spațiu… cum ziceți, nu mă interesează, eu de-aia stau aici, doar nu stau degeaba?… nu se pune problema, a mai venit și alții și nu i-am lăsat nici pe ei… haideți, vă rog frumos… vă rog eu, nu mai insistați, veniți mîine și vorbiți cu șefu’ și, dacă vă lasă el, nici o problemă!“ Să spunem că este duminică dimineață, te întorci de la biserică, lumina e blîndă și strada frumoasă. Cît poți să te cerți cu Croc, care nu știe multe, nu are nici o vină și face doar ce știe? Nu ai harpiducul la tine și, dacă te gîndești mai bine, nici băiat frumos nu mai ești!
(Poezia lui Lewis Carroll poate fi citită aici.)
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: G. Millo, flickr