Bizareria cotidianului

„Care e prima ta amintire?“, mă întreabă. Tac şi mă uit la el. „Prima amintire“, repetă, „prima amintire conştientă din copilăria ta.“ „Uite“, zice, „eu am o amintire de pe la trei ani, cred.“ „Trei ani?“, zic neîncrezătoare. „Să nu fie cumva fabricată, o invenţie.“ „Nu, nu este“, mă asigură el. „Îmi amintesc foarte bine. Era primăvara, bănuiesc că pe la vremea aratului, semănatului, cam aşa ceva. Ţin minte că mama mă înfăşurase într-o haină groasă şi mă pusese în căruţă. Eram încă în curtea casei, toată lumea se pregătea să plece. Apoi cred c-am adormit, iar cînd m-am trezit, mama mă întreba îngrijorată dacă mi-e frig. Ţin mine că am ridicat ochii, iar pe cer zburau cocorii în majusculă – Crrr! Crrr!“, face el un zgomot ciudat din gît şi dă demonstrativ din mîini ca din aripi şi după aia îmi arată majuscula: un V. Taică-tu îţi povesteşte tot soiul de lucruri de care nu mai auzisei vreodată. Întîmplări dintr-un sat dobrogean aproape de mare, cu hectare de pămînt muncite de dimineaţa pînă seara de nişte bunici care au murit de mult, cu argaţi care s-au făcut agitatori comunişti, poveşti cu flinte ascunse prin grădină şi cu bani de aur şi cu o pereche de cai fabuloşi şi un cîine cu nume tătăresc care le păzea casa. Taică-tu a îmbătrînit, se duce în partea aia de 70 de ani care înclină spre 80 şi ţi se pare că e din ce în ce mai schimbat. Îţi dai seama într-un tîrziu că tu ai ajuns să-l percepi mai degrabă ca pe un bunic.

Taică-tu ăla adevărat e bărbatul de 40 de ani pe care-l chema diriginta la şedinţele cu părinţii. E bărbatul ăla rămas veşnic pe la 40 de ani, vîrstă atunci imposibilă pentru tine, de neimaginat că o vei putea împlini şi trăi vreodată. La fel şi maică-ta. Totuşi, ea parcă a rămas prinsă cumva la fel în păienjenişul ăsta cotidian. E mult mai prezentă, o interesează mult promoţiile noi de la IKEA, ba merge şi schimbă lucrurile la fel de des prin casă, aşa cum le făcea în tinereţe... da, parcă maica-ta a rămas în acelaşi soi de prezenţă nealterată, actuală, maică-ta e acum şi aici. El, taică-tu, trăieşte de o vreme mai mult într-o poezie cotidiană, avea de altfel înclinaţii de tînăr, era mai lunatic şi mai smucit, aşa, iar tu ştii bine că-i moşteneşti structura, tu, om tînăr, te surprinzi trăgînd adînc în piept aerul de la metrou care ţi se pare că miroase la fel cu pivniţa bunică-tii. Îţi dau lacrimile din cauza asta prin staţie pe la Romană, te simţi prost, te foieşti acolo pe peron ca să treacă odată toate amintirile astea venite de niciunde, care te lovesc brusc în moalele capului, în cele mai neaşteptate situaţii. Îţi tragi înapoi lacrimile din ochi şi te uiţi la liceenii care aşteaptă şi ei metroul, citeşti inscripţiile mîzgălite pe stîlpii de susţinere; „Am cel puţin şapte corpuri“ zice una dintre inscripţii şi te buşeşte imediat rîsul şi buna dispoziţie, faci o poză textului, îl pui pe Facebook şi aduni like-uri, cînd de fapt textul e sfîşietor de trist.

Te surprinzi din ce în ce mai des gîndindu-te în spate, la copilărie, simţi nevoia unui bilanţ făcut din prea-plin, nu ştii exact prin ce fel de maturizare te trezeşti trecînd. Îi povesteşti la rîndul tău lui taică-tu prima amintire a ta care se întîmplă a fi un vis pe care l-ai avut în copilăria mică. Se făcea că un lup mergea pe noua ta tricicletă albastră, mergea cu ea mormăind ca un lup (nu ştiai exact cum mormăie un lup, dar lup era sigur, nu urs) şi te-ai speriat îngrozitor. I-ai zis apoi lui taică-tu că amintirea ta era nasoală şi nespectaculoasă, că asta a lui, cu cocorii, era greu de egalat şi că d-aia crezi că inventează iar poveşti pentru tine, ca atunci cînd erai mică, el rîde şi nu mai spune nimic.

Tu însă simţi nevoia să împărtăşeşti toate lucrurile astea, poate se mai gîndesc şi alţii la ai lor şi o să le facă bine. Poţi, la o adică, face cadou tuturor o frumoasă astenie de toamnă. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.