Biserica şi empatia

Preot paroh la Biserica Sf. Ștefan Cuibul cu Barză, părintele Daniel Benga este profesor de Istoria Bisericii la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București.

Este creștinismul o religie a empatiei? De ce?

Dacă definim empatia prin a pătimi împreună cu celălalt sau a te pune în pielea celuilalt, cu adevărat creștinismul este o religie a empatiei. Din două perspective. Prima, dacă ar fi să-l definim pe Mîntuitorul Iisus Hristos, întemeietorul credinței creștine, cea mai proprie definiție pe care i-am putea-o da ar fi aceasta: cel care a trăit pentru ceilalți și cu ceilalți. Pentru că întreaga viață a lui Dumnezeu care s-a-ntrupat n-a fost nimic altceva decît o trăire pentru oamenii pe care i-a-ntîlnit. Pe bolnavi i-a vindecat, pe cei ce plîngeau i-a-nveselit, pe cei care erau flămînzi i-a hrănit, pe cei care erau în nevoi i-a bucurat. Toate acestea ne arată, de fapt, că avem de-a face cu un Dumnezeu empatic.

În al doilea rînd, Dumnezeu este definit în Noul Testament ca fiind un Dumnezeu al iubirii (1 In 4, 8). Empatia e o formă de iubire importantă. Ea conține, pe lîngă încercarea de a te pune în pielea celuilalt, milă și milostivire pentru acesta. Mila și milostivirea sînt fiice ale iubirii, spun unii din părinții Bisericii. Astfel, creștinismul este religia empatiei prin excelență. Avem un Dumnezeu care ne iubește, din dragoste pentru noi a coborît pe pămînt, s-a-ntrupat, a trăit la fel ca noi pentru a ne înțelege, pentru a ne mîntui. Prin aceasta apare un prim pandant al empatiei creștine, care se înrădăcinează în iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

Care este rolul Bisericii în empatia creștină?

Al doilea pandant al empatiei creștine este legat de iubirea față de aproapele – Dumnezeu s-a coborît și ne-a lăsat două porunci mari pe care Mîntuitorul le-a enunțat la întrebările primite din partea cărturarilor iudei. Cele două mari po­runci ale mesajului hristic sînt iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Iubirea față de aproapele o putem trăi în biserică. Biserica poate fi privită ca o adunare a empatiei, s-o numim așa. Ca o adunare a oamenilor chemați să întrupeze un mod de viețuire empatic. Sf. Apostol Pavel definește Biserica folosind simbolul trupului și spunînd că este „trupul lui Hristos“, iar Hristos este capul Bisericii. Definiția ne arată că toți membrii comunității sîntem mădularele trupului Bisericii. Sfîntul Pavel spune, în Epistola întîi către Corinteni, că atunci cînd un mădular se bucură, toate mădularele se bucură, iar cînd un mădular suferă, toate mădularele suferă. Aceasta este o imagine a comunității creștine, ca locul în care se naște o nouă umanitate, un nou tip de om, care învață să trăiască cu celălalt și pentru celălalt. Dacă se trăiește în biserică ceea ce poate fi numit „singurătatea liturgică“, venirea la serviciile liturgice doar pentru noi înșine, fără raport cu comunitatea, înseamnă că n-am înțeles rostul comunității creștine. În centrul liturghiei de duminică stă chemarea la iubire, exemplificată prin sărutarea păcii, de exemplu.

Dacă vine un străin la biserică și acolo nu găsește o comunitate de oameni care trăiesc în armonie cu ceilalți, adică într-o stare de empatie, comunitatea aceea nu trăiește deplin taina bisericii lui Hristos. E deplină doar cînd trăim această iubire. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că Biserica a fost lăsată de Hristos pentru a continua gîndul său de iubire față de lume. Este instituția care trebuie să facă vizibilă iubirea lui Dumnezeu în lume.

Cum se manifestă această empatie în mod practic?

În esență, o comunitate creștină ar trebui să fie una în care trăim și întîlnim iubirea. Dacă acest lucru nu se întîmplă, este de fapt eșecul oamenilor care nu se ridică la înălțimea acestei chemări. Cînd se termină Sfînta Liturghie la biserică, preotul spune așa: „Cu pace să ieșim“. Și invită comunitatea să iasă cu pace din biserică, comunitate care a cîntat înainte „Am văzut lumina cea adevărată!“, după ce s-a împărtășit. Din iubirea lui Dumnezeu. Din duhul lui, din bucuria lui. Iar comunitatea răspunde: „Ieșim întru numele Domnului!“ Adică ieșim în numele lui Dumnezeu în lume…

Ce înseamnă a ieși în numele Domnului în lume? Înseamnă a duce lumină acolo unde este întuneric, speranță unde este deznădejde, mîngîiere unde e tristețe, a șterge o lacrimă, a spune un gînd bun, a da milostenie, a împărtăși celuilalt ceva, a fi în stare de comuniune creștină.

Se spune despre Biserica ortodoxă că nu oferă destulă asistență socială…

Evident că există și clișee despre care putem vorbi: Biserica ortodoxă, se spune în unele medii, nu face suficientă asistență socială. Or, lucrurile s-au schimbat. În timpul comunismului, nu s a putut acest lucru, pentru că statul ateu nu dădea voie să se iasă dinlăuntrul Bisericii în afară. Și atunci am avut de-a face cu o misiune intra muros. De 25 de ani, comunitățile creștine din România învăța să iasă în lume. În mod practic, în multe parohii ortodoxe, și nu numai, iubirea devine foarte concretă. În parohia noastră încercăm următoarele: de pildă, sînt persoane care nu au medicamente. Sînt sărace și nu-și pot permite. Alți membri ai comunității, care au posibilități, împreună cu unii farmaciști, oferă medicamentele în mod gratuit. Alte persoane din parohia noastră sînt singure. Avem cîțiva misionari, care merg din casă-n casă, cu cîteva banane, de pildă, și stau de vorbă cu oamenii respectivi. Sînt voluntari care fac acest lucru cu mare bucurie. Există familii sărace, cu mulți copii, care nu-și pot permite multe lucuri. Avem un program pe care l-am numit „Mîinile iubirii dumnezeiești“. Aici am preluat o idee a părintelui patriarh, care spune că omul care face bine este mîna lui Dumnezeu, concretă și prezentă în lume. Avem 25-30 de familii în acest program de care avem grijă în mod constant. Le cumpărăm alimentele de bază. Sau rechizitele. De multe ori nu e nevoie de sume mari. Pentru cineva foarte sărac, o sumă mică e, de fapt, o sumă mare. Pentru cineva care cîștigă bine, o sută de lei nu contează. Pentru un sărac chibzuit, o sută de lei într-o lună poate însemna aproape traiul. Avem juriști, notari, avocați la biserică, încercăm cu ei să le facem acte celor care nu au și nu se descurcă singuri. Aducem haine pentru copii. Avem parteneriate chiar cu școli.

Din cîte știu, în multe parohii se întîmplă așa. Au cantine, after-school… A dărui e mai fericit decît a primi.

Care sînt diferențele dintre empatia creștină și cea laică?

Se vorbește mult de drepturile omului astăzi. Libertatea, demnitatea, ele sînt, de fapt, drepturi de natură divină și sînt cu toate prezente în revelația noastră creștină. Ele ne sînt date. Și atunci cînd vorbim de empatia creștină în raport cu alte tipuri de empatie, noi trebuie să definim omul, pentru că totul pleacă de la antropologie. Despre ce om vorbim?

Din punct de vedere creștin, omul poartă în el chipul lui Dumnezeu. Aceasta e o diferență fundamentală. Cînd eu îl ajut pe celălalt, îl ajut, de fapt, pe Dumnezeu. Dacă eu vă ajut pe dvs., eu, în empatia și-n iubirea mea față de dvs., sînt într-o relație de iubire cu Dumnezeu. Sf. Evanghelist Ioan scrie: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L a văzut, nu poate să-L iubească“ (1 In 4, 20). Și atunci aceasta-i măsura, și aceasta-i perspectiva fundamentală a empatiei creștine: îl iubim pe celălalt, pentru că în el se descoperă Hristos însuși. Iubind omul, îl iubim pe Dumnezeu.

O a doua perspectivă, foarte importantă, constă în faptul că omul e făcut pentru veșnicie. Cînd iubesc un om, nu-l iubesc numai pentru pămîntul acesta. Aici diferă foarte mult asistența socială a Bisericii de asistența socială a statului, care e laic. În viziunea creștină, cînd eu ajut un sărac sau un om care are nevoie de iubirea mea, o fac nu numai pentru a împlini o normă socială ori morală a societății sau culturii mele, ci pentru veșnicie. Părintele Teofil de la Sîmbăta spunea ucenicilor că dacă-și face un prieten, apoi și-l face și pentru cer. Astfel, aceste două elemente pe care vi le-am dat, chipul lui Dumnezeu, pe care-l poartă orice om, și faptul că omul trebuie văzut sub specia eternității, întemeiază un alt tip de relații care diferă mult de cele pe care le n­temeiem noi pe convenții sociale.

Spre exemplu, pentru Biserică se poate spune că săracii sau bolnavii sînt o comoară. Un astfel de discurs e o nebunie să-l spui în alt context. Un stat ar spune că aceștia sînt o povară. Părinții Bisericii ne învață să fim darnici, iubitori, să primim darurile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu. E o bogăție de daruri care stă în fiecare dintre oamenii care poartă chipul lui Dumnezeu, în ciuda problemelor pe care le pot avea.

Empatia laică e mai bună decît lipsa ei?

Evident că da. Există un proces de secularizare puternic, un soi de autonomizare a sectoarelor vieții, în care religia este trimisă în sfera privată. În România nu s-a ajuns atît de departe. Încă e inimaginabil, de pildă, să înmormîntezi pe cineva fără slujbă și fără preot. În alte țări nu se întîmplă așa. Mai avem încă o dimensiune transcendentă. Știu că religia e văzută uneori ca factor obscurantist, dar adevăratul înțeles al oricărei credințe este acela de libertate, de deschidere, omul în religie și în credință niciodată nu se blochează, ci e mai deschis spre împlinirea lui. Nici un sistem politic și social nu vorbește despre om atît de frumos cum vorbește creștinismul. Nici un alt sistem nu spune că omul este chipul lui Dumnezeu. Această măreție a omului ne provoacă și ne cheamă la empatia despre care am vorbit.

a consemnat Iaromira POPOVICI