Biroul meu de astăzi e același

Dacă aș fi putut, aș fi introdus munca de acasă de cînd am început să lucrez, acum douăzeci de ani. De oriunde aș fi locuit în București (și am schimbat suficiente cartiere), făceam peste o oră pînă la serviciu. Două-trei ore pe zi pe drum, făcută praf în mijoacele de transport în comun, la trafic de vîrf, simțind la propriu cum pierd timpul și obosesc degeaba. Nu a fost așa în toți anii și nici prezența la ore fixe nu a fost mereu cerută, în presă mergi pe teren, montezi dacă ești în televiziune sau petreci timp în studiouri dacă ai emisiuni. Programul nu e regulat, dar îmi amintesc că preferam să scriu textele, să trimit mail-urile și să dau telefoanele de acasă, lucru care prelungea serviciul meu uneori pînă spre orele dimineții. Pare bizar, dar nu mă puteam concentra în redacție aproape deloc.

Ani de zile, în prima tinerețe, luam timpul petrecut pe drum ca pe un dat, nu stăteam să-l analizez prea mult. Mă trezeam fără probleme cînd suna alarma și consumam cel puțin o oră alegînd hainele și aranjîndu-mă. Drumul îl făceam pe tocuri mai mereu și, în timpul lui, jucam, în mintea mea, în filmul provincialului care ajunge în Capitală, visînd să aibă într-o zi o reclamă uriașă la emisiunea pe care o prezintă de-a dreptul pe magazinul Cocor. Alternativă la visare nu prea exista – nu aveam smartphone, nici Facebook, nici măcar muzică nu ascultam pe drum. Nu aveai unde să postezi o poză sau un text, așteptînd like-urile să curgă precum sîngele care țîșnește dintr-o tăietură precisă, făcută de un chirurg priceput. Într-un fel, era liniște. Cu cît iluzia magazinului Cocor se îndepărta, cu atît drumul devenea mai obositor, tocurile mai joase, gențile mai mari și tonurile de apel mai variate. 

Sînt meserii care presupun lucrul direct cu oamenii, așa cum sînt și șefi care, indiferent de domeniu, preferă să-și țină angajații sub ochi, la program. Unele persoane nu au cum să lucreze de acasă, nu au aparatura și spațiul necesare, au copii mici sau pur și simplu nu se pot organiza. Pentru generațiile mai noi însă, flexibilitatea și posibilitatea de a munci nu de la domiciliu, ci din altă țară, din călătorii, sînt vitale. Văd fotografii cu peisaje de calendar, căni dichisite de cafea și tradiționalul mesaj „Iată biroul meu de azi!” și nu prea înțeleg. Am lucrat în concedii doar nevoită și doar dacă ardea, cu oftat întotdeauna. Nu știu să îmbin distracția și relaxarea cu munca și concentrarea, nu am fost bună la asta niciodată. Nu m-am amuzat la filmări, cît am lucrat în TVR. Repetam întrebările în cap, dacă aveam vreun interviu. Mă rugam să nu se strice camera și să nu am probleme cu imaginea sau cu sunetul. Mă întrebam dacă va fi destulă lumină sau dacă nu cumva invitatul se va îmbrăca în ceva pepit, să lase telespectatorul agresat vizual. Nu mă bucuram nici cînd filmam la petreceri, printre vedete mereu în pas cu ultima modă, iar eu veneam după ore multe în TVR, deja obosită și mototolită. Nici nu mai menționez că de multe ori nu era loc de parcare și sfîrșeam prin a căra cabluri cu echipa cît e Magheru de lung spre locul cu pricina – o dată chiar pe tocuri și cu machiaj de scenă. Revenind, pentru mine nu a fost distractiv în televiziune, pe teren, niciodată.

În presa scrisă fiind acum, n-am rezolvat mare lucru în ce privește destinderea. Știu că sînt scriitori care lucrează în cafenele, jurnaliști care scriu articole pe o bancă în parc și oameni de afaceri care își concep răspunsurile la mail-uri în avion. A stat lîngă mine o doamnă în timpul unui zbor care a țăcănit tastatura pînă aproape am decolat, vorbind în același timp la telefon, eu fiind deja bine strînsă cu centura și încercînd să adorm. Îmi amintesc cu o oarecare rușine de o întîlnire relativ amoroasă în timpul căreia eu mă gîndeam încă la textul pe care îl trimisesem în grabă pentru Dilema veche, spunîndu-mi că, dacă rămîneam acasă, poate îl mai editam și era mai bun. Nu a ieșit nimic cu respectivul domn, din motive evidente.

A apărut de ceva vreme un nou termen, acela de „nomad digital”. Nu neapărat freelancer, poate fi și o persoană angajată undeva care își face meseria online, din orice colț al lumii dorește, poate alături de oameni din diverse țări care au ales să trăiască la fel. Am cîteva cunoștințe din categoria asta și le admir. Visul să devin așa ceva e, pentru mine, cam ca acela cu afișul de pe magazinul Cocor. Nici nomadă ne-digitală nu cred că am fost vreodată, așa că e posibil să fie o problemă de fire, și nu una de vîrstă. Pot să scriu la un singur tip de tastatură, e drept că și pe întuneric, la biroul meu, în casa mea. Oriunde în altă parte e un chin, durează mai mult și nu sînt mulțumită de ce iese.

Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit. Te mai amăgești din cînd în cînd că schimbi aerul lucrînd de la malul mării sau dintr-un sat „autentic”, mai pui o poză cu laptop-ul deschis în aeroport, le spui celorlalți foarte mîndru că ești plecat din țară toată vara, dar că „poți să fii căutat oricînd”, fără să realizezi că afirmația asta îți mai lustruiește un pic colivia, pe dinăuntru. Mi-ar plăcea să mă înșel, iar generațiile noi să fie într-adevăr multitasking, atente la limitele proprii, capabile de creativitate în orice mediu. Eu însă visez la concediul următor, unul cu multe fotografii adunate într-un album cu titlul „Nu am lucrat nimic și nici nu am răspuns la telefon, recomand”.