Bîlciul de convenţie

„Partidul Democrat practică viaţa în păcat!“, strigă încrîncenat bărbatul. „Vor comunismul!“ Cu fruntea străbătută de o venă umflată în formă de şarpe, Steve Widdows îşi ţine discursul apocaliptic în faţa microfonului. Slăbiciunea ascetică, griul posac al hainelor şi capul aplecat sînt completate din cînd în cînd de ridicarea mîinii şi strîngerea pumnului, ca şi cum ar avea o lămîie în mînă pe care ar vrea să o lase fără zeamă dintr-o singură mişcare.

„Democraţi degeneraţi!“, „Nu e progres social, este depravare!!!“, zbiară din nou. Cum scena pe care se află bărbatul are forma unei trambuline, îmi dă impresia că stă să se arunce în braţele admirative ale susţinătorilor. Baiul e că, dacă ar sări de pe scenă, ar cădea doar în braţele mele. Dacă ar schimba sensul saltului, singurii care l-ar prinde ar fi băieţii de la sonorizare. Doar noi şi un imens teren gol, cam cît un stadion de fotbal, îi sîntem alături lui Steve Widdows. Steve vorbeşte de-a dreptul în van, căci nici eu, dar nici sunetiştii de la aşa-numita „Platformă a discursurilor“ nu vrem să ne pocăim. Singura formă de efervescenţă la înflăcărarea omului care predică unui teren pustiu este generată de trecerea curenţilor de vînt peste sacii de plastic de pe nişte coşuri de gunoi. La expirarea timpului alocat discursului, unul dintre sunetişti îl întreabă pe Steve Widdows:

– Vreţi şi cealaltă jumătate de oră? (Nu s-a prezentat următorul vorbitor înscris pe listă.)

– Da. Mărire Domnului!

Sodomia, acuzaţiile de comunism şi Apocalipsa nu se vînd bine în timpul unei convenţii a Partidului Democrat din Statele Unite. De aceea nu a avut succes Platforma discursurilor înfiinţată de către autorităţile din oraşul Charlotte pentru a permite libera exprimare a oricărui doritor. Aşa că, acaparat de predicatori solitari, locul libertăţii de exprimare a rămas liber în cele trei zile ale convenţiei democraţilor.

La convenţie este desemnat oficial candidatul partidului la funcţia de preşedinte al Statelor Unite. Zeci de mii de democraţi sau simpatizanţi s-au strîns anul acesta între 4 şi 6 septembrie, în oraşul Charlotte, din statul Carolina de Nord, pentru a-l susţine pe Barack Obama în cursa pentru un nou mandat la Casa Albă.

Cu excepţia locului bîntuit de viziunile apocaliptice ale pastorilor de pripas, tot centrul oraşului este un furnicar. Charlotte, al doilea centru financiar al Statelor Unite după New York, posedă un buchet de zgîrie-nori. Trotuarele de la temelia clădirilor uriaşe sînt arhipline cu delegaţi şi comercianţi ambulanţi. La vînzare: insigne, tricouri, fotografii şi capul de plastic al lui Obama. Nu a fost uitată nici păpuşa-mănuşă Obama, care prinde viaţă prin mişcarea degetelor.

„Cumpăraţi patru insigne, a cincea e gratis!“, strigă o domnişoară. „Viaţa fără insigne nu merită trăită“, filozofează mai încolo un ciudat cu pleata vopsită roz şi care ţine în mînă un panou plin de lozinci de prins în piept.

Printre mesele cu Obama în toate formele apare la un moment dat Iisus. Coborît parcă din Biblia în imagini pentru copii, Iisus are părul şi barba de-un alb odihnitor. Se sprijină cu mîna stîngă de o ditamai crucea maro, înaltă de vreo doi metri. Straiele îi sînt ca acum două mii de ani, cu excepţia bermudelor, care sînt ca acum. În mîna dreaptă afişează două plăci de lemn pe care sînt scrise cele zece porunci. Bărbatul celest e tăcut. Nu strigă nimic. Nu opreşte pe nimeni. Îşi plimbă doar privirea către trecătorii care se uită la el, lăsîndu-i să înţeleagă că nu e bine să fii de acord cu avortul sau homosexualitatea. Nu la fel de blînzi sînt alţi trimişi ai cerurilor, care la colţuri de stradă zbiară în portavoce că iadul îi aşteaptă pe democraţi.

„Încă patru ani! Încă patru ani“, scandează membrii fanfarei de negri la finalul recitalului stradal. Curioşii strînşi în jurul lor şi animaţi de ritmul melodiei care tocmai s-a încheiat, repetă şi ei: „Încă patru ani! Încă patru ani!“. Patru ani pentru Obama, fireşte. În găleata pe care e lipit numele grupului, Brass Connection, se aruncă dolarii. Încurajaţi de reacţia publicului, cei opt muzicieni, care cu părul lor bombat şi sîrmos arată ca familia Jackson, încep din nou să sufle în tromboane şi trompete.  

Cu adevărat devotat cultului personalităţii este Andrew Nichols. Un afro-american din New York care-şi vinde picturile cu familia preşedintelui. Îmi prezintă una dintre ele, făcută în 2008. Obama are mînecile suflecate, iar braţele stahanoviste îi ies astfel în evidenţă. Aşezat pe scaun, uitîndu-se direct la noi, cei din faţa operei de artă, preşedintele îşi ţine cu mîinile genunchiul ridicat al unui picior. E într-o poziţie, să-i spunem, „post-muncă de învingător“. Pe biroul din spatele lui Barack Obama, artistul a pictat un monitor şi un mouse. Monitorul afişează imaginea Casei Albe. Calculatorul e un simbol al faptului că în campania din urmă cu patru ani reprezentantul Partidului Democrat a folosit foarte mult Internetul, îmi explică pictorul.

De ce ţine atît de mult la Obama? „E un om bun, în general.“ Atît de bun încît Andrew Nichols crede că Barack Obama ar fi preşedinte şi pe gratis, dacă ar fi nevoit să o facă.

Nici Michelle Obama nu a scăpat de adoraţia artistului. Capul ei e la loc de cinste, adică prima, într-o pictură cu un şirag de alte capete de femei de culoare cool, cum ar fi Oprah Winfrey.

Ce nu ştiu să fi avut Ceauşescu, dar are Obama, e o statuie gigantică din nisip. Înaltă de vreo trei metri şi lată de vreo cinci, cu o greutate de 15 tone, ea a fost ridicată în Charlotte special pentru convenţie. Scopul? Cum altfel decît comercial. Nu se vinde statuia, ci destinaţia scrisă în pieptul preşedintelui care rîde cu gura pînă la urechile din nisip. E vorba de o staţiune de la malul Oceanului Atlantic, iar monstruozitatea din Charlotte ar trebui să-i atragă pe turişti la plajă. Obama din nisip mai are şi alte avantaje – după cum îmi povesteşte Nora Battle, purtător de cuvînt al biroului de promovare al localităţii Myrtle Beach. E reciclabil, iar dacă se strică, e uşor de reparat. Aşa au făcut cînd i-a căzut un braţ din cauza ploii. Într-o oră l-au pus la loc.

Miile de simpatizanţi ai democraţilor nu ştiu că printre puhoaiele de oameni din centrul oraşului se află şi un alt candidat la preşedinţie. Ţinuta lui nici nu te-ar face să te gîndeşti că are astfel de pretenţii. O cizmă lungă de cauciuc, neagră, întoarsă cu talpa în sus şi trasă astfel pe cap este modul în care se face remarcat Vermin Supreme, adică, în traducere, Parazitul Suprem. În Charlotte l-am văzut amestecat printre protestatarii din mişcarea Occupy. Cu barba mare şi grizonantă, are imaginea unui vrăjitor din Harry Potter. Principala sa promisiune pentru a-i convinge pe alegători să-l voteze preşedinte: ponei gratis pentru toţi americanii! E o strategie care va ajuta la crearea de numeroase locuri de muncă, în opinia lui Vermin. Mai are în minte şi mutaţii genetice, astfel încît să fie create maimuţe cu aripi care să se comporte ca Zîna Măseluţă. „Dinţi puternici pentru o Americă puternică“, spune unul dintre sloganurile sale de campanie.

Se arată încrezător că are destui susţinători. Despre cine ar fi vorba? „Ciudaţii.“

Din tot spectacolul cu ocazia Convenţiei Naţionale a Democraţilor nu puteau lipsi poliţiştii dansatori. Patru agenţi din statul Georgia aduşi în Charlotte pentru a ajuta la dirijarea traficului au hotărît că sarcina pe care au primit-o e cam plictistoare. Aşa că şi-au pus la treabă creativitatea şi au început traffic jammin’. Fluierul din dotare e suflat în diferite ritmuri. Poliţiştii aleargă după maşini sau pietoni, se aşază în genunchi în faţa doamnelor care trec strada, dau din şolduri şi din mîini ca nişte dansatori de breakdance. Intersecţia în care lucrează a devenit astfel un punct de atracţie. Căpitanul Samuel Smith, cel care conduce trupa de poliţişti-vedete, îmi mărturiseşte că au ajuns în situaţia să nu mai ştie dacă pietonii strînşi la trecere aşteaptă cu adevărat să aibă liber pentru a traversa strada sau sînt atît de mulţi doar pentru că vor să facă poze şi să se uite.

A! Şi să ştiţi că predicatorul de care v-am spus la început că vorbea unui teren gol a decis pînă la urmă să meargă şi el într-o zonă mai aglomerată în care să-şi verse oful.

Octavian Coman este jurnalist.

Foto: A. Sandu