Biblioteca din nori
Citeam, acum cîteva zile, tot soiul de prostii şi neprostii pe Internet. Un link m-a dus către altul, o recomandare văzută nu ştiu pe unde m-a aruncat într-un articol despre cum să faci pîine cu maia, de acolo am alunecat într-un blog monden, apoi am văzut fotografiile din Africa de Sud ale unei necunoscute, am citit despre chestiuni rămase neclare în afacerea Dreyfus, despre latino-americanul Zimmerman, care l-a ucis pe afro-americanul Trayvon Martin şi a fost achitat, despre Kim Kardashian şi oja roz neon. Am ajuns şi la un forum de mame, dar am ieşit imediat de acolo pentru că atmosfera era extrem de războinică, din cauza unei gîlceve iscate de întrebarea dacă pamperşii sînt buni sau nu.
Meandruiam, aşadar, într-una din zile, pînă cînd am dat de un articol dintr-o revistă americană care apare doar online. În articol, autoarea spunea răspicat, mizînd puternic pe reacţia stîrnită de fronda unui titlu necinstit, că urăşte cărţile. Chiar aşa se numea articolul – „Urăsc cărţile“. I-auzi, am zis, dar de ce? Povestea autoarea – care a debutat prin 2011 cu un roman distopic, gen Mad Max – că în opt ani s-a mutat de şapte ori şi că s-a săturat să tot tîrască după ea cutii peste cutii de cărţi. Şi că mai bine citeşte pe credinciosul ei iPad. Şi că ce te faci cu cărţile pe care le iei în vacanţă, le citeşti şi după aia eşti nevoit să le cari cu tine înapoi acasă? Sau, în general, citeşti o carte care devine apoi un obiect inutil, care-ţi aglomerează apartamentul. Cărţile sînt grele, zice ea. Sînt incomode. Prind praf.
Citeam şi mă enervam. Nici n-am mai vrut să acord atenţie faptului că tot ea recunoştea că are cîteva amintiri legate de cărţile-obiect, că unele îi sînt dragi (majoritatea titlurilor îmi erau necunoscute), dar că n-a fost vreodată omul care să simtă ştiu eu ce fior cînd atinge o pagină de hîrtie sau o copertă tare.
Subiectul e sensibil, probabil, şi e uşor să cazi în purisme şi manierisme de lectură, însă am fost nevoită să recunosc că la capitolul ăsta am fost de mult depăşită de tehnologie. Cei care s-au născut cu tablete în mînă vor trăi o altă filozofie a cititului, care n-are cum să fie mai bună sau mai proastă decît cea cu care eu sau unii dintre dumneavoastră sîntem obişnuiţi. Dar cred că e mai seacă. Mai neinvadată de simţuri conexe. Miros, pipăit, foşnit, reverie cu cartea deschisă pe burtă. Pînă să ştiu cum se blochează textul într-o poziţie, nu puteam să citesc nimic de pe telefon, stînd într-o rînă, pentru că mi se vărsa ecranul. Ştiţi dumneavoastră, aluneca textul ăla cîş, pentru că nu înţelegea aparatul că tu stai contorsionat într-o bizară poziţie de cititor de cărţi adevărate, cu foi de foaie.
Autoarea asta spune că, odată citite, cărţile – ca obiecte – devin nefolositoare. Adicătelea e ca şi cum ai mînca pupa zemoasă de fluture, iar în urma ei ar rămîne doar o carcasă goală. Un schelet derizoriu. O formă inutilă, golită de înţeles. Păi, eu pot să-mi rememorez copilăria, adolescenţa şi anii mai mari după coperţile cărţilor pe care le-am citit. A le arunca sau a renunţa la ele ar însemna să arunc la gunoi hălci întregi din mica mea existenţă. Coperta în tonuri de verde închis şi brunuri, peisajul chinuit şi umbros e La răscruce de vînturi. E lunga iarnă în care am fost mai mult bolnavă decît bună de şcoală. Cărţile de poveşti, cu coperţi cartonate, pătate de toate fructele şi prăjiturile pămîntului, înseamnă vacanţele mele de vară din copilărie. Lunga colecţie îmbrăcată în pijamelele cu dungi ale Editurii Univers e studenţia mea – Propp, Hugo Friedrich, Croce, Todorov. Cărţile rufoase şi chinuite de adnotări ale acestor domni care ne-au terorizat la examene.
„Şi atunci, cum să stea biblioteca mea într-un nor de-al vostru, virtual?“ m-am certat eu singură, cu biata autoare. (Şi ce dacă biata îşi exprima, pur şi simplu, un punct de vedere personal?) Ăsta e un subiect care mă înfurie. Are potenţial exploziv, precum subiectul pamperşilor din acel forum al mamelor.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.