Benzinăria – ţara lui Negru Împărat

De vreo lună, benzinăriile nu-ţi mai dau bon. Nu e vorba de vreuna anume. Nici una nu-ţi mai dă. Te întreabă casierul: vrei bon fiscal? Şi cum te vede zăpăcit de o aşa întrebare, te lasă fără. Nu sînt omul care să ia multă benzină o dată, nici omul care să deconteze bonurile, dar întrebarea aceasta şi faptul că nu mi se mai dă bon îmi dau vertij.

Benzinăriile au devenit spaţiul nimănui? Tocmai benzinăriile care-ţi stau în cale? Cum vine asta, să fie negociabil ceea ce este obligatoriu? Au devenit pieţe de maidan benzinăriile astea? După ce ne-au scumpit benzina dincolo de limite psihologice, acum ne subjugă umilindu-ne, făcîndu-ne să ne simţim ca ieşiţi din civilizaţie? De ce? Doar pentru că este criză teribilă, monşer? Este criza acestui tip de nesimţire faţă de celălalt, faţă de omul care, totuşi, cumpără de la tine. Aceasta este criza adevărată, a lăcomiei cu care-l „faci“ pe celălalt. În această criză, benzinarii au fost mereu înaintaşi. Acest joc continuă. Doar că-i transformă în ultimii negustori de pe lumea asta. Nu e vorba de omenie, dar de corectitudine, poate. Comerţul cu cîştig îl înţeleg, comerţul ca jaf generalizat – aşa ceva, nu. Dacă nu mi se dă bon înseamnă că toată marfa poate fi netaxabilă şi că tot lanţul este netaxabil. Şi ţiţeiul e luat netaxabil, şi lucrătorii de la benzinării sînt negri pînă la rădăcini. Că mie mi se dă benzină la negru pricep, dar mă întreb cum sînt plătiţi şefii firmelor – de regulă, nişte pompoşi străini. Cum li se bagă banul în ciorapi? Şeful de la contabilitate s-o duce să cumpere un seif în fiecare lună – unul de lux, bun înţeles – şi-i înmînează cîte un seif plin de bancnote de 50 de lei netaxate?