Belgrad și fiorul balcanic
Înaintea unei întîlniri de la Tîrgul de Carte, stau în camera hotelului din Belgrad, un hotel de patru stele impecabil, identic cu hotelurile care fac parte din același lanț din toate țările europene, și totuși nu mă simt chiar în Europa. Mă uit la un documentar de pe canalul Russia Today, subtitrat în engleză (în afară de acest canal, mai sînt alte trei posturi rusești pe care le poți urmări la televizorul din cameră). La o primă impresie, documentarul nu pare un film de propagandă, e construit la un mod observațional și prezintă scene de pe frontul din Donbas, cu oameni obișnuiți, mulți dintre ei muzicieni și artiști locali care s-au trezit peste noapte soldați, luptînd cu arma în mînă ca să-și apere țară. Care țară? Rusia, desigur. Pentru că Donbas e Rusia, susțin ei. Un artist francez a venit special în Donbas ca să se înroleze voluntar și să apere marea cultură rusă pe care o iubește. S-a săturat de Occident și de toate monstruozitățile sale – aici, în Donbas, el se simte rus și acasă. Împotriva cui își apără ei țara? Împotriva naziștilor ucraineni. Este pentru prima dată cînd văd acest război from the other side, însă continui să mă uit dintr-o curiozitate pur jurnalistică, soldații sînt empatici și omenoși, îi salvează de sub dărîmături pe amărîții fără apărare, mai trag cîte un glonț, mai trag cîte o cîntare. Abia pe la jumătatea filmului am avut un mic șoc – aproape că ajungi să-i crezi!
Într-un restaurant din apropierea hotelului, la un alt televizor poți urmări un discurs integral al lui Putin, nu se uită nimeni, clienții mănîncă și beau, totuși Putin e acolo, alături de ei. De pe aeroportul din Serbia, considerabil mai mare decît Otopeni, decolează puține avioane, și nu companii importante, în general cele ale flotei Air Serbia, senzația este cea a unei țări izolate. Sau care se autoizolează. Sau care joacă după propriile sale reguli. Se fumează aproape peste tot în spațiile publice, în fiecare seară mă întorc la hotel cu hainele îmbibate de fum, ca-n tinerețe, și mă simt la fel de exuberantă ca atunci, pentru un fumător e un sentiment de libertate absolută. Nu și pentru nefumători. Spațiul expozițional are un aer comunist și vetust, aceeași „ciupercă” de la noi, de la Romexpo, care se multiplică, în faze mai avansate de degradare, ca să ajungi la el treci printr-un pasaj monumental în stil sovietic, cobori și urci trepte nesfîrșite, nu există scări rulante, pe deasupra ta trec în viteză tramvaie pitorești care par din anii ’60, pe linii înguste, te și miri cum de nu sar de pe șine, traficul e un haos total, în apropiere vezi silueta unui mall, cîteva blocuri noi tip tower din sticlă, nu știu cîte pasarele, autostrada, categoric sîrbii au o mare pasiune pentru betoane, un tren de mare viteză care face doar 30 de minute pînă la Novi Sad și cîteva trenuri-fantomă spre nicăieri. Tot acest amestec de vechi și nou, de modern/capitalist și old style/comunist, anii ’90/încremenire te năucește. Dar viața adevărată e pe malul rîului Sava, la doi pași de tîrg, unde se înșiră ca niște mărgele pe ață cîrciumile, unele de lux, altele mai proletare, unele pe mal, altele pe punțile unor vaporașe care nu vor mai pleca de aici niciodată, în apropierea apei totul capătă alt sens. Pe rîu trec barje ruginite exact ca-n filmele lui Kusturica care acum a devenit ultranaționalist și refuză să plătească taxe la stat, se războiește prin media cu fostul lui scenarist bosniac. Pe malul rîului se bea și se mănîncă pleșcovița, vine și un acordeonist țigan și începe să cînte o baladă despre Kosovo, cîntă din tot sufletul, iar oamenii de la crîșmă încep să cînte alături de el, de fapt toți oamenii de aici sînt cu sufletul pe afară. Mult suflet, mult patos și încrîncenare, fiecare sîrb are varianta proprie asupra istoriei recente – îmi va spune un tînăr prieten sîrb, regizor de film, a doua zi. Nu întîmplător cîrciuma se numește „Nostalgia”, în Belgrad totul e nostalgie în starea ei cea mai pură. Nostalgie după rămășițele micului lor „imperiu” din Balcani care s-a destrămat, după teritoriile pierdute. Nostalgie după o limbă comună care s-a fracturat în două, în patru. Nostalgie după o viață netrăită, posibil mai bună, dacă istoria, conjunctura, ar fi fost altfel. A doua zi, la cîrciuma alăturată, cea de pe vaporaș, se aude o muzică din anii ’80, știu toate melodiile pe de rost, aproape că fredonez versurile. Ne servește amabil un bătrîn, posibil proprietarul, e trecut de 75 de ani, nu știe o boabă engleză. Îi tremură mîinile cînd ne aduce supele de pește la masă și rachiul de gutuie, dulceag și aromat, nu-i simți tăria, supa e minunată, peștele ăla e din rîul de alături, nu de la Metro. Îmi dau seama că moșul ăsta e istorie vie și a prins tot, schimbarea de regim, cele două războaie, arhipelagul care s-a rupt în insule care au plutit o vreme în derivă, ar putea să-mi povestească tot, varianta lui, adevărul lui, dar eu nu știu în sîrbă decît Hvala și Izvinite.
Nu sînt pentru prima oară la Belgrad. Am mai ajuns aici în 2018, într-o noapte de tranzit spre Croația, unde am fost la un workshop de film, apoi ne-am întors prin Sarajevo și Republica Srpska. Tot atunci am început să mă îndrăgostesc iremediabil de țările din Balcani, încercînd în același timp să înțeleg complicata lor istorie. Pentru că este și istoria noastră, sînt rudele noastre de peste deal, vrem, nu vrem, asta e „mahalaua” în care ne-am născut. După acea călătorie și veri întregi petrecute la frații noștri bulgari, mi-am dorit să merg mai mult și mai des în țările vecine de peste deal care mereu îmi dau un sentiment de acasă. În noaptea aceea la Belgrad, am ajuns cu mașina, fără nici o conexiune la Internet (să-ți deschizi datele mobile în Serbia nu e deloc recomandat dacă nu ești cumva Elon Musk) și am nimerit fără nici un fel de cazare rezervată chiar în centrul orașului. Am reușit să parcăm mașina, după care ne-au rezolvat rapid primii doi sîrbi pe care i-am întîlnit pe stradă – în zece minute eram cazați la un hostel, după alte zece minute am nimerit în mijlocul unui mega-party stradal la care toată lumea cînta și dansa. A fost o noapte memorabilă, în care pînă pe la 3 dimineața am simțit un oraș foarte viu și prietenos, un soi de București mai balcanic. Însă pentru că a fost vorba de o singură noapte, multă vreme mi-a rămas în memorie doar ca un vis încîlcit. Acum am luat la pas străzile din centru, senzația unui București încremenit cumva într-un alt timp sau într-un alt spațiu, dar cu clădiri recognoscibile, unele restaurate, altele decăzute, a revenit, bulevardele sînt asemănătoare, însă totul e la deal și la vale, ceea ce mi-a amintit mai degrabă de Roma, de Iași și de alte orașe construite pe coline. Am tot urcat și am coborît pînă am ajuns la Terazjite, o piață sub care se pare că ar exista un lac subteran, l-am așteptat pe amicul meu sîrb în fața hotelului Moskva, emblematic, construit la începutul secolului XX, perfect restaurat. Pe terasa hotelului se serveau cafele și ceaiuri într-un mare stil. „Aici e pentru high life? E locul de întîlnire al corupților voștri?”, l-am întrebat rîzînd pe amicul sîrb. „Nicidecum. E cu tradiție într-un fel, dar oricine poate bea o cafea la Hotel Moskva.” Am plecat mai departe, ai senzația că întreg orașul se revarsă de bunăvoie în stradă, pînă în parcul de la fortăreață de unde poți să te bucuri de priveliște – pe de-o parte Dunărea, pe de alta rîul Sava, afluentul fluviului. Pe malul celălalt se vede Noul Belgrad, cartierul comunist, construit pe locul unei mlaștini asanate. La început, cînd existau doar primele blocuri, copiii se jucau în spatele blocului, în stuf. În rest, sînt canale, zeci de canale, unele ajung în Bega sau Tisa. Avînd toată această priveliște în față, mi-am dat seama cît de mult îi lipsește Bucureștiului o astfel de deschidere spre apă. Și cît de mult schimbă totul. Prietenul meu sîrb fusese la București la un festival din clubul Control. „Și cum ți s-a părut?”, l-am întrebat. „Un oraș foarte zgomotos”, mi-a zis. „Cînd m-am reîntors la Belgrad, mi s-a părut că am ajuns într-o grădină botanică.” „Nu ți s-a părut un oraș agresiv?” „Ba da, dar mi-a plăcut la nebunie!”
Și mie mi-a plăcut la Belgrad, am regăsit aici „fiorul balcanic” de care m-am îndrăgostit. Însă, la întoarcerea acasă, întreg acest spațiu geografic mi s-a părut și mai complicat, cumva și mai greu de înțeles, aproape toate greșelile și traumele din ultimii 30 de ani, asumate sau nu, se repetă aidoma într-o țară sau alta.