Bătălia zambilelor
Pe drumul de la ieşirea de metrou de la Unirii 2 în sus, către Universitate, am cîteva repere. Sînt punctele fixe care-mi jalonează drumul şi îmi dau un sentiment aşezat de familiaritate, de rutină de soi bun.
Primul e bătrîna de pe peron, cu nişte coate grăsuţe precum chiflele, care vinde serveţele de hîrtie de un leu. Mai sus, la ieşirea de pe scările rulante, sînt cele două babe care stau faţă în faţă şi vînd – după anotimp – ghiocei, brînduşe, zambile, lalele, crini, irişi şi crizanteme. Le zic neceremonios „babe“ pentru că aşa se marketează chiar ele: „Ia zambila şi de la baba, mamă! Ia şi de la mamaie!“ Mai sus de babe, ferit, într-un intrînd de lîngă McDonald’s, e bătrînul care nu are picioare. Îl văd deseori urcînd scările de la metrou doar pe cioturile rămase, învelite într-o muşama dură. După intersecţie, pe dreapta, e tipul care sprijină vitrina de la farmacie. E acolo iarnă-vară, seara şi dimineaţa. Nu ştiu exact ce face, am impresia că supraveghează parcarea din faţă şi face un ban din mutatul de colo-colo al unor lăzi de plastic cu care marchează şi demarchează teritorii. În fine, un pic mai sus, e aurolacul Relu, pe care l-am dat dispărut de vreo două săptămăni. Nu-mi fac griji, mai dispare el aşa şi reapare mai jigărit, mai buhăit şi rufos, ca motanii care umblă pe coclauri.
nul din reperele astea foarte importante a stricat zilele trecute echilibrul perfect al unui traseu îndelung exersat. Toată ţesătura obişnuită s-a cutremurat ca o pînză de păianjen cu ochiurile duse. Zen-ul s-a rupt la babele cu flori. Le-am văzut pe mamăi încăierîndu-se scurt într-o ciocnire rapidă şi furioasă din care au ieşit cu basmalele strîmbe şi cu vreo cîteva zambile smotocite. Spuneam că ciocnirea n-a fost de durată, dar a reuşit întrucîtva să mă oprească din drum, cît să mă uit la ele cu ochii cît cepele. Nu ştiu de la ce s-or fi aprins aşa. Cel mai probabil a fost vorba de invidie profesională. Una vindea mai bine fix sub ochii celeilalte. Succesul ei stătea într-un detaliu subtil: părea mult mai blajină decît cealaltă, avea o faţă mai de mamaie. Smotoceala la care am asistat a făcut ţăndări imaginea unor biete bunicuţe. De sub pojghiţa ciobită au ieşit nişte gheare răscrăcărate de mîţă bătrînă, înrăită în bătăliile primăvăratice de pe acoperiş.
Am trecut peste incident fără a scormoni mai pe îndelete posibile semnificaţii. Rutina s-a reinstalat, reperele mele erau tot acolo, echilibrul – netulburat. Pînă cînd, pac! Totul a fost răsturnat iar cu susu-n jos, tot din cauza babelor mele cu flori. A dat strechea în bătrîne, le-a învîrtoşat primăvara asta năzuroasă, nu ştiu ce s-o fi petrecut cu ele, dar de data asta le-am văzut făcînd front comun împotriva unei intruse. A treia vînzătoare de bucheţele apăruse lîngă rulantele de la Unirii!! Apariţia era cu atît mai spectaculoasă cu cît femeia – mult mai tînără – avea literalmente ochii învineţiţi de cine ştie ce bătaie groaznică îi rupsese pe spinare smardoiul cu care se ţinea. Astălaltă, vînăta pe la ochi, vindea nişte snopi de narcise proaspete direct dintr-o pungă din alea mari de la Mega Image. Nu ştiai la ce să te uiţi mai întîi: la florile de un galben ameţitor, vii şi ţanţoşe pe tulpinile elegante, sau la paleta de culori de la ochii amărîtei ăleia – un vineţiu care începuse a vira spre galben, distribuit cu mărinimie în cantitate egală în jurul celor doi ochi.
Babele s-au aliat împotriva învineţitei: „Uite la aia… pleacă, făăă, că ne strici preţurile“, şi tot aşa. Era clar că bătuta picase cu florile ei cu tot în situaţiune ca musca în lapte şi la fel de clar era că nu asta făcea ea de regulă. Sigur e că a doua zi n-a mai apărut. Cele două colţoase au alungat-o. Pînă la întîmplările astea mi-era tare milă de mamăi. Cum le mai tremura în pumnişorul veştejit cîte un bucheţel de ghiocei! Cu ce voce moale te pofteau la brînduşe! De acu’ nu mai mi-e milă. Le respect şi mi-e cam teamă de ele. Umilinţa lor era fix în capul meu. Ele sînt OK aşa cum sînt. Al naibii de competitive.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.