Basme cu sclipici
Cărţile de poveşti ale copilăriei noastre comuniste erau, cu cîteva mici excepţii, urîte, sărace, meschine: cu pagini gri, pe care cu greu puteai descifra literele, cu chipuri bucălate de fetiţe şi băieţi angajaţi, deja, în lupta pentru eradicarea inechităţii sociale, cu siluete incerte în culori dubioase ale unor prinţi şi prinţese scăpătate etc. Ani de-a rîndul, am citit „poveştile nemuritoare“, publicate în Colecţia BPT, cu ochii pe copertele lor, singurul loc mai colorat, încercînd să ghicesc cărei poveşti i s-ar potrivi imaginea. (Tocmai de aceea, rarele excepţii despre care vorbeam la început mi-au rămas adînc întipărite în memorie: ştiu şi acum desenele din Căluţul roib, din Povestiri din Valea Cerbului sau din Poveştile cu zîne ale Contesei de Ségur).
În comparaţie cu ele, bogăţia de cărţi din librăriile de astăzi pare coborîtă direct din rai: albume despre cîte-n lună şi-n stele, cărţi de poveşti din toate colţurile pămîntului, hărţi, atlase, dicţionare, toate aflate la îndemîna oricărui copil pregătit să afle, să citească, să înveţe, să descopere.
Din păcate, trebuie să scotoceşti mult, prin mormanul de kitsch şi inutil, după cărţile cu adevărat valoroase: cei mai mulţi dintre editori pornesc de la ideea că micul cititor nu va tînji după cartea de poveşti dacă ea nu seamănă cu televizorul sau computerul. Şi-atunci, volumele de scrieri adresate copiilor au sclipiciuri, rozuri, funde sau beteală, ţăcăne şi pîrîie din toate încheieturile cleioase, producînd zgomote de luptă sau cîntece de culcare, au incluse între paginile lor bomboane, brăţări, farduri sau maşinuţe. Cartea de poveşti nu mai e carte, ci un tîrg bălţat în miniatură, în care rîndurile care spun basmul se pierd printre obiectele de o calitate suspectă oferite ca bonus-uri. Albă ca Zăpada nu mai e un simplu personaj de poveste, ci unul pe care-l decupezi, lipeşti, colorezi, plimbi cu maşina sau unul pus să adune, să scadă, să picteze sau să traducă în engleză merele otrăvite.
Desenele care însoţesc poveştile sînt parcă făcute după acelaşi şablon: chipurile personajelor şi decorurile în care se mişcă au, mai toate, trăsături şi accesorii împrumutate din filmele lui Disney sau din lumea păpuşii Barbie. Mai mult decît atît, ele nu lasă loc deloc imaginaţiei: copilului îi este oferit totul pe pagina de carte, pînă în cele mai mici detalii: textul abia se ghiceşte printre năstureii roz şi şireturile albastre de la botinele galbene, printre firicelele gri din coada măgarului şi dantela verde de la perdeaua portocalie.
Nici cu diversitatea personajelor nu stăm mai bine. Creatorii de cărţi pentru copii s-au gîndit că Scufiţa Roşie sau Albă ca Zăpada nu ţin pasul cu modernitatea. Şi atunci, oferă copiilor titluri amuţitoare: Cum să devii vedetă în cel mult 7 zile – pentru fetiţe, iar pentru băieţi – Cum să devii pirat în cel mult 7 zile, Vreau să ştiu... 7 în 1, Citeşte şi roteşte / Răţuşca cea urîtă, Barbie în Povestea Sirenei sau Barbie în Colindă de Crăciun, Barbie în Spărgătorul de nuci sau Barbie şi cei trei muşchetari, Decupaţi şi lipiţi Crăciunul. Un alt editor a avut o idee şi mai năstruşnică: aceea de a oferi copiilor Mari poveşti româneşti repovestite pe înţelesul celor mici. Ca şi cum Creangă sau Ispirescu s-ar fi gîndit să-şi scrie poveştile pentru proaspeţii absolvenţi de Sorbona.
Nu cred că e nevoie să ne străduim atît de mult să „diversificăm“ piaţa de carte pentru copii. Mai ales dacă nu prea avem ce pune în locul basmelor clasice. La urma urmei, copilăria noastră, aşa gri cum a fost, tot ni s-a părut prea mică pentru a cuprinde toate poveştile minunate ale lumii.
Maria Iordănescu este psiholog.