Balonzaid

5 octombrie 2022   Societate

Tot toamna, în vremea copilăriei și a adolescenței mele, se purtau balonzaide. Era de la sine înțeles ca, atunci cînd „toamna roditoare” din manuale începea să fie înlocuită cu cea ploioasă și deprimantă, să treci de la pulover la balonzaid. 

Sigur, existau și alte variante, precum gecile ori fîșurile mai ușoare, întîi. Dar balonzaidele aveau altă anvergură: te acopereau cu totul aproape și erau elegante. Reprezentau o ținută în sine, nu mai conta într-atît ce aveai pe sub ele. Cele feminine posedau, de obicei, talie și erau, cel mai des, bej, gri sau albe. Îți dădeau, sau cel puțin așa mi se părea mie, un aer ușor „clasic”, din altă epocă. Trebuia să te gîndești ce eșarfă sau ce fular se asortează, ce pantofi, ghete, ciorapi și ce pălărie ori beretă se potrivesc. 

Constituiau un fel de instituție. Acreditată de alți membri ai familiei, chiar masculini, care purtau balonzaid. Tatăl și bunicul meu erau, amîndoi, posesori de balonzaide. Ce-i drept, nu à la Humphrey Bogart din Casablanca, nu strînse pe talie, ci lejere. Al tatălui meu, din cîte îmi amintesc, era kaki și lung. Mai mult îl ascundea decît îl îmbrăca. 

Al bunicului meu fusese gri. Spun „fusese” pentru că devenise, cu timpul, de o culoare incertă. Se confundase, pe de o parte, cu trupul lui și, pe de alta, cu cenușiul exteriorului (căci da, mi se pare mai ales acum, retroactiv, că trăiam într-o lume cenușie). Balonzaidul respectiv, ca și basca cu găurele ce-l însoțea, intraseră deja în alcătuirea lui, veneau la pachet cu el. Pe umăr purta mereu, cum am mai scris, o geantă uriașă, care conținea totul. Balonzaidul intra în uniforma lui de cetățean grăbit, care are întotdeauna ceva de făcut în altă parte. 

Tatăl meu nu alerga așa în balonzaidul lui kaki. Nici el nu mergea încet, dar contactul lui cu exteriorul nu era dintre cele obișnuite. Înainta adîncit într-ale lui, într-o lume care avea într-o mică măsură legătură cu cea din jur. Balonzaidul lui nu era ca un halat de lucru al cetățeanului grăbit. Ci mai curînd precum mantia lui Harry Potter care-l făcea invizibil. Mai curînd ca un strat de protecție, care-i dădea doza de impersonal necesară ca să facă față mai detașat micilor întîmplări ale vieții.

În ce mă privește, da, am avut și „fabuloase” balonzaide pe talie, albe sau bej. Dar cred că primul a fost unul bleumarin, dintr-un material puțin mai gros și mai otova. Și eu aveam senzația că era o mantie de protecție împotriva exteriorului. Împotriva domnului în vîrstă oarecum cunoscut și excesiv de politicos, puțin chiar prea – și cu siguranță prea insistent –, care se ținea după mine cam din dreptul stației de autobuz de la Adesgo pînă pe la jumătatea drumului spre Șincai, trăncănind non-stop. (Azi, purtarea lui ar fi căpătat alte conotații. Iar în filmele de groază, probabil că ar fi jucat rolul vreunui potențial criminal în serie.) Împotriva controlorilor agresivi din autobuzul 175 sau 323, care, de cîte ori găseau pe cineva fără bilet, îl încolțeau pur și simplu și-l escortau pînă cobora, cu scandal și amenințări. Și asta mi se părea înspăimîntător, deși intra în „normalitatea” epocii. (Nu e de mirare că mulți mergeau fără bilet sau că cei care coborau le transmiteau biletul gata compostat – pe atunci se compostau biletele – celor care rămîneau în urma lor.)

Mă apăra pe drumul prin Parcul Tineretului, pe unde mă aventuram uneori, în ciuda avertismentelor care făcuseră din acesta un loc aproape mitologic. Circulau povești despre copii răpiți și „perverși sexuali” care-ți tăiau calea țîșnind din tufișuri (ultima legendă s-a dovedit adevărată, dar cu protagoniști inofensivi). Și mai erau cîinii vagabonzi, care hălăduiau în haite, mai mici sau mai mari, pe ici, pe colo, cînd ți-era lumea mai dragă.

Și totuși, cu balonzaidul de fapt cît se poate de puțin miraculos, puteai străbate cu bine locurile astea de treceri și inițieri pînă ieșeai la liman la Șincai. Era ca un luminiș acolo, prin care scăpai din pădurea Scufiței Roșii și a posibililor lupi. Acolo veneau toate autobuzele, tramvaiele și troleibuzele. Și, la un moment dat, chiar metroul. Și mai ales te puteai întîlni cu colegele de școală care mergeau în aceeași direcție: spre Budapesta, unde se aflau liceul „Creangă“ și școala noastră. 

Odată intrată în grupul de școlari și protejată de el, din potențială Scufiță Roșie deveneai pitic. Și te îndreptai, cu cîntec, alături de ceilalți pitici, spre „mina” din care urmai să scoți diamante. Nimic din jur nu mai părea, atunci, amenințător. Balonzaidul devenea, brusc, un biet obiect vestimentar. Pentru un timp.

Mai multe