Bagaje, generaţii, obiceiuri
Mergînd, în diverse etape ale vieții, în diverse locuri din lume, însoțită și de oameni din alte generații, nu pot să nu constat cum evoluează obiceiurile de călătorie. Și cum se raportează la ele reprezentanți ai diverselor generații. Ce asemănări și diferențe sînt în modul lor de a percepe, pregăti și face, de-a dreptul, o călătorie. Din copilăria mea, știu că o plecare undeva, pe termen cît de cît lung (care poate varia de la două zile la două săptămîni), se pregătește. Am crescut cu ideea că o călătorie e un eveniment, căruia trebuie să-i dedici timp și energie cu cîteva zile, uneori chiar săptămîni, înainte. Poate și pentru că, pe vremea comunistă de atunci, nu aveai mari plecări, cel puțin nu peste mări și țări, ci mai curînd cele de pe litoral, la munte și mai ales la țară, din concediul reglementar.
Pentru mine vacanțele însemnau, printre altele, cele două geamantane mari și maro, nici nu mai știu dacă din piele, pe care mama mea le umplea pentru cele 14 zile pe care urma să le petrecem la Sinaia sau la Mangalia. Niciodată nu am considerat făcutul bagajelor ca pe ceva frivol ori facil. Dimpotrivă, era ceva complicat, care ițea gînduri și dureri de cap, un ritual care ținea două ore și cîteva zile de pregătiri. Lucrurile nu erau așezate în valizele-dulap la întîmplare, totul se și explica, și înainte, și concomitent, exista o teorie a lor: se curățau geamantanele scoase din cămară; se puneau întîi pantofii, pe fund, pentru că erau mai butucănoși și, evident, nu se șifonau; apoi pungile cu lenjerie, numărate, pe zile, ca să nu mai trebuiască să speli acolo; cărțile de citit, pe plajă sau în poiană, care, în general, trebuiau să fie foarte groase, gen Război și pace, pentru că erau destule clipe „moarte“; cărți de joc, șah, minge, palate; un caiet, pentru ținut jurnal de călătorie, pixuri, creioane și chiar un stilou; punga de bijuterii, pentru ocazii – care consta mai ales din mărgele de sticlă și medalioane din imitație de argint; trusa de farduri despre care îmi amintesc că, pe vremea aceea, erau cu precădere albastre, de un albastru intens, și rar verzi, iar creioanele dermatografe, de un negru insistent; cosmeticele, care pe atunci nu existau, cu excepția unui lapte Doina demachiant, a unui deodorant Farmec, a unei creme cu lăptișor de matcă – și, în cazul mamei, a cîte unui parfum franțuzesc luat „pe sub mînă“ din comerțul socialist; și, deloc în ultimul rînd, hainele, cu pantalonii dedesubt, apoi fustele, rochiile și bluzele, bine călcate, cu ținute de ieșit seara măcar pe faleză incluse.
Am zăbovit atît asupra acestei interminabile liste pentru a o reda în timp aproape (dar, desigur, încă departe) real, pentru a sugera cît de mult dura ritualul. A cărui importanță mi-a rămas imprimată adînc pînă-n ziua de zi, în așa fel încît nu-s în stare să plec nici o noapte undeva fără a mă pregăti intens și responsabil. Nu știu, din păcate, să fiu spontană, așa cum e băiatul meu, care-și face bagajele în nopțile de dinaintea plecărilor lui, de cele mai multe ori după ora 12. Și nu pleacă, asemenea mie, pînă la Sinaia sau Cîmpulung, ci în Maroc, Vietnam sau la Boston. Dacă-l întrebi, spune că ce mare lucru e să-ți pui cîteva chestii acolo, într un geamantan, chiar și pentru trei luni? Nimic nu e greu, nimic nu e de neînlocuit și, dacă uiți ceva, oricînd găsești ceva asemănător prin lume.
Probabil că el are reacția asta ca o contrareacție la atitudinea mea exagerată față de bagajele lui pe cînd era mic. După școala mamei mele, cînd am devenit eu însămi mamă, mai neîndemînatică, de fapt, fiind, în chestiuni practice, am ales drept soluție de contracarare și de supraviețuire exagerarea și hiperconștiinciozitatea. Repet, probabil neavînd instinctul ăla al adecvării, de frică să nu fiu neadecvată și apoi să mă simt vinovată, am ales să fiu hiperadecvată. Precaută și cînd nu era cazul. Cînd era copilul meu mic, nu plecam niciunde, nici pentru o jumătate de oră, fără așa-zisa trusă de supraviețuire: apă, șervețele, umbrelă, pălărie de soare (pentru el) și/sau pelerină de ploaie, umbrelă, eventual dezinfectant de răni și ceva de ronțăit. Cînd ne urneam la drum mai lung, în provincie sau străinătate, erau nelipsite punga de medicamente, care devenea tot mai complexă, și plicul cu icoane, îngeri, poze de familie etc. – pentru protecție. În rest, desigur, bagajele urmau desfășurătroul mamei mele, cu mici modificări pe linia schimbărilor lumii din jur, printre care, desigur, mai multe cosmetice.
E adevărat că hotelurile mai bune, de pildă, suplinesc o parte din produsele care-ți umpleau bagajele altădată. Și că, dacă ai suficienți bani, poți, practic, să-ți cumperi orice de la fața locului, oriunde ai fi. Dar o seamă de lucruri de-ale tale, de la tine de-acasă, din intimitatea ta confortabilă, îți vor da mereu senzația de siguranță și protecție. Eu, una, nu voi renunța niciodată să le iau cu mine. Pînă și băiatul meu îl ia mereu cu el, în călătoriile importante, pe Elefănțino, elefantul-pernă (și, desigur, mai mult de atît) de cînd era mic.
Foto: wikimedia commons