Bagaje

„Cînd călătoreşti cu afaceri, nu-ţi lua mai mult decît încape într-o geantă.“ „Un costum îţi ajunge dacă iei pliculeţe de scos petele. Costumul trebuie să fie de un cenuşiu obişnuit. Cenuşiul ascunde murdăria şi e bun pentru înmormîntări neprevăzute.“ „Să ai întotdeauna o carte de protecţie împotriva persoanelor străine.“ „Supraestimarea timpului liber e o greşeală frecventă care duce la supraîncărcarea bagajului.“ „Într-o călătorie, ca şi în viaţă, mai puţin înseamnă invariabil mai mult.“  Maximele de mai sus îi aparţin lui Macon Leary, eroul interpretat de William Hurt în Accidental Tourist (Lawrence Kasdan, 1988, după un roman al Annei Tyler). Macon Leary este autorul unui ghid pentru cei care vor să călătorească cu minimum de bătăi de cap, aşa cum soţia sa, Sarah (Kathleen Turner), de altfel, spune, la un moment dat: „Îi înveţi pe oameni să călătorească fără să simtă nimic. Fără să ştie că au plecat de-acasă“. 

Există o justificare pentru recomandările lui Macon Leary: moartea fiului său. După această tragedie, scriitorul de ghiduri încearcă, pur şi simplu, să supravieţuiască la limita dintre viaţă şi moarte, cu minimum de participare afectivă. Sînt antologice scenele din casa familiei Leary, în care Macon, sora şi tatăl său trăiesc complet izolaţi de lumea dimprejur, omorîndu-şi timpul cu jocuri, gătind şi ignorînd telefonul, de cîte ori sună.  Recunosc că, în unele privinţe (şi într-unele stări de spirit), viaţa familiei Leary a fost (şi mai este) un posibil model şi pentru mine. Îi admir pentru faptul că îşi ajung lor înşişi şi pentru atitudinea nonşalantă faţă de agresivul ţîrîit al telefonului.  

 Dar nu de asta am început cu citatele dintr-unul din filmele mele preferate (care, de altfel, se termină cu happy end, Macon Leary fiind extras din inerţia sa de deliciosul personaj Muriel Pritchett, dresoare de cîini, dar şi de oameni, pentru care Geena Davis a luat chiar un Oscar). Ci pentru că m-am văzut, din nou, în plăcuta-neplăcuta situaţie de a face/desface bagaje.  

O situaţie de nimic, măruntă, de rutină, veţi spune. Şi totuşi... Nu e chiar aşa: de fiecare dată cînd îmi fac bagajul, chiar şi pînă la Sinaia, mă implic. Îmi fac, din nou, bilanţul lucrurilor mai mult sau mai puţin esenţiale pe care trebuie – sau nu – să le includ în geamantanul mereu prea mare pentru respectiva ocazie.  

Căci fac parte din categoria oamenilor excesiv de prevăzători: decît să rămîn fără nu ştiu ce obiect utilitar, mai bine iau mai multe... Cînd copilul meu era mai mic, aveam „geanta de extremă-urgenţă“ la mine. Aceasta cuprindea, invariabil, o sticlă cu apă, o pelerină de ploaie, o umbrelă, un Oximed spray, un tricou de schimb, uneori ceva de mîncare şi o carte sau o jucărie. Ştiam, în sinea mea, că, probabil, nu voi avea nevoie de ea, dar îmi dădea un sentiment de siguranţă. Era, pînă la urmă, o superstiţie: dacă n-aş fi luat-o, ar fi început ploaia, copilul s-ar fi lovit şi nu aş fi avut cu ce-l dezinfecta, ar fi vrut apă şi nu aş fi găsit etc. 

Era, mai curînd, o trusă de prim-ajutor în alungarea situaţiilor rele sau a gîndurilor legate de acestea. Da, ştiu, povestea cu drobul de sare: dar era vorba de o logică de protecţie, inversă, care pentru mine, una, funcţiona... 

Aceeaşi logică funcţionează şi la bagajele mai mari: iau o pungă mai mare de medicamente sperînd, de fapt, să nu am nevoie de ele. Am cîteva poze vechi, de familie, pe care le port cu mine de cîte ori plec, pe post de amulete – să zicem... Precum şi alte mici obiecte aparent inutile, cum ar fi un lup Nicci în blană de oaie. 

Nu e vorba doar de conţinutul bagajelor în sine: punerea obiectelor înăuntrul bagajelor şi scoaterea lor de acolo reprezintă, în sine, un ritual. Un ritual de re-început şi sfîrşit al propriei lumi, în variantă minimalistă, de cîte ori te muţi, chiar pentru scurtă durată, în alt loc. Ritual care poate fi, de fiecare dată, şi foarte obositor pentru că, vrînd-nevrînd, odată cu împachetarea lucrurilor, le şi treci în revistă, cu tot cu semnificaţiile lor şi stările legate de ele.