Babelul din noi

Am început să-mi uit una din limbile materne. Aceea ar fi tătara. În română mă scald, o iubesc şi mă scoate de păr afară din multe încleştări nedemne, dar tătara simt că mă părăseşte încetul cu încetul. Folosită din ce în ce mai rar, şi rezervată mai ales nostalgiilor de copilărie, prima limbă în care am performat cu subiect şi predicat, pentru prima oară cînd am putut articula ceva, se îndepărtează uşurel de mine.

E o binecuvîntare să poţi creşte biling, trilingv, multilingv. Creierul se va multiconecta altfel şi, în cazurile bune, acea persoană va fi poate mult mai relaxată în prezenţa diversităţii. Am auzit deunăzi pe undeva o expresie care m-a lăsat fără replică şi aproape fără suflare, pînă să reuşesc să mă enervez cît de cît. Iar expresia suna aşa: „Doar ţiganii ştiu două limbi.“ Nici nu merită vreun comentariu.

Relaţia cu prima limbă maternă n-a fost dintotdeauna atît de relaxată şi, totodată, atît de profundă cum a ajuns să fie ceva mai tîrziu. Ţin minte că mi se făcea o ruşine teribilă cînd maică-mea îmi vorbea în tătară, prin autobuze sau troleibuze. Aveam impresia că toată lumea se uită la noi ca la nişte ciudăţenii, că ne arată cu degetul şi că şuşotesc miraţi de bizareriile care ne ieşeau pe gură. A fost mai apoi eterna confuzie, sau, mă rog, apropiere forţată pînă la suprapunere, care se făcea între turcă şi tătară. Tătara, o soră mai barbară şi mai de la ţară a limbii turce, tătara, care-şi flutura şorţul înflorat prin curţi prăfoase şi n-avea cuvînt pentru „calculator“. Iar apoi, ambele la pachet, puse grămadă de tot soiul de nepăsători prin zona arabei, pe undeva. Toate glumele care se făceau cu privire la sonorităţile lor erau imitaţii sărăcuţe de h-uri guturale şi lălăieli fără noimă.

După ruşinea care mă cuprindea prin spaţiile publice în copilărie, spaţii în care aş fi vrut să mă topesc precum un cameleon, am devenit o mică vedetă la ţară, la una dintre bunici, într-un sat dobrogean al cărui cîrd hardcore de babe tătăroaice îmi devenise un fel de grup de susţinere şi fan club. Şi asta tot datorită limbii. Vedeţi, la vremea aia, cînd eu ştiam deja să citesc, apăruseră în România povestirile lui Nastratin Hogea într-o tătară unificată şi stabilizată ortograficeşte. Marea plăcere a babelor pe care le vedeam în vacanţe era să se strîngă undeva şi să mă pună să citesc cu voce tare din cartea aia cu snoave. Şi le citeam pînă mă durea fizic gîtul forţat de h-urile aspre şi hîrşîite şi de k-urile adînci care se înfigeau ca pumnalele în glota care se mulase, în restul anului, numai pe română moale. Şi uite-aşa, în satul vacanţelor mele, ajungea să se petreacă un fenomen invers: nepoata spunea poveşti bunicilor care erau nespus de încîntate că o carte fizică, tipărită, frumos copertată, conţinea înăuntru limba lor vie, vorbită de generaţii şi generaţii. O carte care nu era Coranul.

În lingvistica modernă, unul din principiile pe care le iubesc spune că toate limbile sînt egale. Şi, chiar aşa e. Ochii albaştri ai germanei care are, de pildă, un cuvînt pentru fiecare combinaţie imaginabilă de stări, n-au cum să fie mai frumoşi sau mai puţin frumoşi decît ochii oblici aglutinaţi ai vreunei maghiare de pustă. Egalitatea ţine, la modul ideal, şi între iniţiaţi, la o adică. Pentru că un asemenea principiu al egalităţii a ajuns să fie deformat exact ca unul din comandamentele din Ferma Animalelor care spunea că toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale decît altele. Există un şovinism lingvistic, o percepţie politică a limbilor care, în imaginarul popular, poate pune o limbă în inferioritate faţă de alta, un dialect faţă de varianta oficială, limbile murinde faţă de cele vitale şi engleza mai presus de toate.

Spuneam doar că limba poate lua chipul vorbitorului ei. Noi ăştia, bilingvii, avem obrajii lui Ianus şi, uneori, odată cu moartea cuvintelor, una dintre feţe devine blurată şi cred că ne cam şchioapătă identitatea. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.