Babel Fest la Târgovişte

Final de stagiune! În timp ce mai toate teatrele din Bucureşti s-au închis, pe scenele din provincie au început festivalurile. Trebuie să recunosc, m-am lăsat cu greu dus de acasă: prejudecăţile mele de "capitalist" îmi spuneau că nu am ce vedea la Tîrgovişte, un oraş fără prestigiu şi renume în teatru, un oraş care, în arta contemporană, "nu joacă în liga întîi". Programul foarte variat al Babel Fest şi absenţa ofertelor din partea scenelor bucureştene m-au convins totuşi să urmăresc acest festival aflat la prima ediţie. Cele trei zile mi-au demontat toate prejudecăţile cu care venisem: am constatat cu surprindere că teatrul "Tony Bulandra" oferă condiţii de joc peste media scenelor din Bucureşti, că are un repertoriu bogat şi un public constant şi fidel. Directorul Mihai Constantin Ranin (scenograf şi regizor) a reuşit, în numai cinci ani, să clădească nu doar teatrul, ci şi imaginea instituţiei în comunitate. Nu e deloc uşor să adaugi unui fost cămin cultural o scenă italiană, o sală studio şi două scene în aer liber; şi mai greu este să-i convingi pe foştii "clienţi" ai căminului cultural să devină consumatori de teatru. Această campanie de PR presupune de toate: de la defilări cu portavocea, pe stradă, pentru a-i chema pe oameni la teatru, pînă la seminarii cu elevii de şcoală. Din cîte am înţeles, McRanin le-a făcut pe toate. Festivalul "Babel" a fost popular - fără să devină comercial ori vulgar - şi elitist, fără să fie inaccesibil: o reţetă aparent simplă, dar deloc uşor de urmat, mai ales cînd inviţi trupe şi artişti din străinătate, despre care nu ştii aproape nimic. Priceperea, intuiţia şi şansa au funcţionat bine, iar interesul publicului s-a menţinut pe toată durata festivalului. Timp de cîteva zile, sute de oameni s-au adunat în centrul oraşului pentru altceva decît manifestări sportive, revendicări sindicale sau festivalul berii. Pentru cîteva seri la rînd, oamenii au venit în piaţa de la Prefectură ca să vadă spectacole de teatru. Sălile pline de la "Tony Bulandra" şi de la Casa de Cultură a Sindicatelor şi mulţimile adunate la evenimentele stradale arată că oamenii îşi doresc spectacole de teatru. Din cîte se pare, locuitorii cetăţii au ştiut să se bucure de această reuşită, de spectacolele interesante şi de atmosfera plăcută, convivială, a sărbătorii. Pe de altă parte, cred că este un succes să ai, la o primă ediţie de festival, invitaţi precum regizorul Mihai Măniuţiu sau Teatr Biuro Podrozy din Polonia ori Changpa Theatre din Coreea de Sud... Am apreciat, de asemenea, selecţia echilibrată (grija organizatorilor de a păstra un echilibru între tradiţie şi inovaţie) şi viziunea vastă asupra artelor spectacolului: la "Babel" au fost spectacole de teatru, coregrafie, concerte de jazz, lansări de carte, expoziţii... Într-un oraş de provincie, cu o ofertă culturală redusă, este nevoie ca de aer de iniţiative care să revigoreze zona artistică. Pentru bugetul local, festivalul a reprezentat un efort. Nu e uşor să susţii un eveniment atît de amplu doar cu resursele locale. Însă descentralizarea instituţiilor teatrale a făcut ca directorul teatrului să poată solicita sprijin financiar şi de la privaţi - sprijin pe care, de altfel, l-a şi obţinut. Cultura costă - dar cultura poate aduce, pe termen mediu sau lung, profituri reale, cuantificabile. Sibiu este astăzi capitală culturală europeană şi pentru că, acum vreo zece ani, directorul teatrului local a organizat ceea ce pe-atunci se numea "Bursa Internaţională de Spectacole". Constantin Chiriac poate acum susţine, pe bună dreptate, că Sibiu este primul - dacă nu singurul - oraş din România reabilitat datorită unei soluţii culturale: patrimoniul cetăţii, protejat de UNESCO, a fost pus în valoare de festivalul de teatru, care a atras, an de an, tot mai mulţi invitaţi şi spectatori. Numărul mare de persoane a impus investiţii în infrastructură, ceea ce a condus la dezvoltarea rapidă a turismului şi, implicit, a industriilor conexe. În numai zece ani, festivalul de teatru a devenit un reper în circuitul european, un brand aproape la fel de cunoscut ca Avignon, Dublin sau Fringe, iar oraşul Sibiu a căpătat, odată cu statutul de capitală culturală europeană, şi o notorietate care îi va aduce, pe viitor, cîştiguri importante. Modelul Sibiu este un caz fericit de parteneriat public-privat-ONG, un model care ar putea fi preluat şi de alte oraşe din România. Iar Tîrgovişte are datele pentru a prelua, cu succes, acest model.