Avoidant sau secure? Mai există limba română?
Am nimerit întîmplător pe un grup de pe Facebook unde tinerii din zilele noastre își împărtășesc aventurile amoroase și cer sfaturi sentimentale, un soi de „curierul inimii”, o rubrică ce exista, în diferite forme, în tot soiul de reviste „de pe vremea mea”. Poveștile nu sînt cu nimic spectaculoase sau diferite, doar că ei se cunosc pe Tinder și pe alte aplicații, noi ne cunoșteam „pe viu” pe la bairamuri și cafenele. Altceva mi-a atras atenția.
Iată cum arată o postare (și probabil că genul ăsta de text ar trebui să se dea la examenul de evaluare națională, pentru ca puștimea să fie mulțumită): „Bună! Vreau să încep prin a menționa că am un ataşament anxious, sînt într-o relație de un an cu un băiat care îmi pare că e secure, dar mai are tendințe de avoidant sau aşa pare. Nu a pus un label pe relația noastră, dar i-am cunoscut toți prietenii şi familia, dar niciodată nu m-a întrebat dacă vreau să fiu iubita lui oficial. Mi-a zis că nu mă iubeşte şi că nu iubeşte pe nimeni, dar îi place foarte mult în special compania mea, dar el nu simte cum a văzut el la majoritatea lumii iubirea. Dar cu mențiunea că simte ceva față de mine, dar nu ştie dacă e iubire, el nu îşi bate capul prea mult şi doar se bucură de compania mea. Eu mi-am luat iar trigger. El foloseşte în continuare Tinder-ul(acolo ne-am cunoscut), dar mi-a zis că pentru ego boost, el îşi ocupă timpul cu hobby-urile lui, deci nu ar avea cînd să mă înşele, dar mă gîndeam că dacă dă de o fată mai pe stilul lui, m-ar lăsa. Mai iese cu tipe de acolo, dar doar de socializat, mi-a zis că pentru el nu are sens să sară în altă relație că mereu e la fel, pentru o lună de excitement nu vede rostul. Nu îi plac discuțile de genul mutatului împreună că îi pare un commitment mare. Eu chiar mă consider anxious şi am o minte destul de tulbure şi mă gîndesc că sînt needy, over-analizez, dar nu am un tipar de healthy love să îmi dau seama dacă eu exagerez simțindu-mă astfel (avînd o traumă din trecut) sau el e evitant? Mă gîndesc că poate sînt eu prea anxioasă şi e el secure, dar eu nu văd asta cum sînt la o extremitate. El nu fuge de conflict, îi place şi în relație, dar şi singur. Deci voi ce credeți? E secure sau avoidant? Mulțumesc că ați citit atît”.
Ei, ați priceput ceva? Toate postările de pe grup sînt la fel și nu vorbim despre adolescenți, media de vîrstă este în jur de 25 de ani, nativi digitali, desigur, pentru care limba engleză este o a doua limbă (dacă nu chiar prima), unii dintre ei au crescut cu Cartoon Network, în vreme ce generația noastră lua contact cu limba engleză doar din versurilor puținelor cîntece occidentale care ajungeau la noi, precum „I just call to say I love you!”. Sînt tineri care „cîștigă peste 10 k pe lună” sau cel puțin așa susțin ei, deci deduc că sînt oameni cu o facultate. (Și ăsta a fost un șoc pentru mine... cum naiba să cîștigi peste 10.000 de lei pe lună la 25 de ani? În ce țară?)
Fără să fiu filolog, am de-a face într-un mod hai să-i zicem profesionist cu limba română de mai bine de douăzeci de ani, sînt conștientă că limba e un organism viu care se schimbă odată cu trecerea timpului, că primește „implanturi”, infuzii, împrumuturi. Nu poți opri acest fenomen. Totuși, această nouă limbă română mi se pare de pe altă planetă. Mă întreb, dacă aș scrie un roman pentru adolescenți sau dacă aș crea un serial TV pentru acest tip de public, cum ar trebui să construiesc replicile ca să aibă succes? Mai e cazul să folosesc „vechea” limbă română sau e deja inutil? Vom ajunge într-un punct în care generațiile nu se vor mai înțelege între ele, vor vorbi limbi diferite? Oare se întîmplă același fenomen și cu tinerii din Olanda, de exemplu? Din Germania? Sau acolo limba nativă rămîne cît de cît curată?
Îmi dau seama, fără nici o urmă de nostalgie, că cea mai curată limbă română din ultimul secol probabil că s-a vorbit în timpul regimului comunist. E justificat – eram atunci atît de izolați din toate punctele de vedere încît nu aveam de unde să primim împrumuturi (limba rusă, introdusă de nevoie, nu a fost niciodată la modă), în plus trăiam într-un regim mai degrabă naționalist decît socialist, învățam la școală că „limba noastră e o comoară”. Ba chiar, din cîte îmi amintesc, pentru că nici argoul nu era atît de luxuriant ca acum, căci nu prea existau subcategorii sociale, mulți dintre noi vorbeam, de fapt, prețios sau livresc. Îmi amintesc copii care vorbeau ca din cărți sau profesorii cu frazele lor sforăitoare, identice cu cele din comentariile literare. Și poeziile patriotice pline de arhaisme poetice, de „patos”, „propășire”, „izbîndă”, cuvinte pe care tinerii de pe grupul meu sentimental probabil că nu le-au folosit în viața lor.
M-am îndrăgostit tîrziu de limba engleză, atunci cînd nu mai era cazul să mai influențeze în vreun fel limba română pe care o stăpîneam deja destul de corect și de expresiv. După ce taică-miu, care absolvise și Filologia, s-a străduit toată copilăria mea să mă învețe cîte ceva dintr-un manual remarcabil de conversație în limba engleză pe care noi îl numeam Tony and Lavinia, în liceu, deci în anii ’90, am avut o profesoară excelentă care m-a apropiat mai degrabă de literatura engleză decît de limbă. Îmi dau seama că, față de generațiile mai tinere care trec cu atîta ușurință de la o limba la alta, sufăr de un handicap. Cînd ajung într-un mediu din ăsta multi-culti unde se vorbește engleză, mă urnesc greoi și scrîșnit, îmi caut cuvintele, îmi trebuie un timp ca să mă acomodez, e clar că de fapt gîndesc în limba mea nativă.
Ce se întîmplă însă cu generațiile și mai tinere decît cei de pe grupul de Facebook? Am nimerit, în cadrul unui proiect, într-o clasă de adolescenți de la un liceu tehnologic din Pipera. Inițial, întîlnirea mă îngrozea – cum o să mă înțeleg eu cu copiii ăștia? În clasă era haos – însă datorită nouă, celor cu proiectul, tocmai scăpaseră de o oră de română la care profa urma „să-i asculte”, așa că erau dispuși să ne acorde cît de cît atenție. În astfel de situații, cel mai dificil este să găsești un limbaj comun. De cele mai multe ori, el chiar nu există – te vezi prin ochii lor și îți dai seama că te consideră o babă expirată și că nu-i interesezi de nici o culoare (adevărul este că și mie, la 17 ani, un om de 30 mi se părea bătrîn). Ce naiba faci? Îi întrebi ce cărți au citit. Pauză. Și atunci realizezi că sînt copii pe lumea asta care chiar nu au citit nici o carte. OK, dar citiți ceva? Ce citiți? „Comentariile de pe TikTok, doamnă!” Deci au cît de cît un minimum de contact cu un text. E un început. Dintre scriitorii „de manual” l-au citit pe vreunul? Au încercat, de nevoie, dar îi urăsc pe toți, în egală măsură și pe Eminescu, dar și pe Caragiale. Am senzația că nu e vorba de faptul că nu înțeleg „opera”, nu înțeleg de fapt limba. De acolo lipsesc cuvinte uzuale pentru ei, cum ar fi „bombardier”. E un cuvînt care reprezintă o categorie importantă în viața lor de cartier – deduc eu din ce povestesc ei.
Pornind de la viața de cartier, eu și istoricul cu care împart atelierul – un tip tînăr și smart (ca să folosesc de new limbaj) începem să improvizăm și facem o analiză pe text pornind de la niște versuri B.U.G. Mafia – în ce fel descriu băieții ăștia viața din Pantelimon? Brusc, privirile copiilor parcă nu mai sînt atît de opace, înțeleg niște termeni, înțeleg ce încearcă să le comunice versurile. Compun pe loc cîteva versuri pentru un posibil hit hip-hop din cartierul Pipera, folosesc termeni corporatiști – de tipul teambuilding, reminder, HR, meeting. Versurile nu sînt grozave, dar copiii reacționează și participă, plecăm din clasă în aplauzele lor sincere. Satisfacția este că am găsit o cale de comunicare și nu m-am făcut de rîs, însă sînt convinsă că întîlnirea noastră nu a schimbat nimic, vorbim în continuare limbi diferite.