Autoritate, plăcere, cantitate – bostoneze

16 septembrie 2015   Societate

În aeroportul din Boston erau cozi interminabile la verificarea actelor. Nu era ca la noi, la Otopeni. Trebuia, pe lîngă paşapoarte, să ai şi celelalte acte care te-au adus în ţara lor şi să-ţi fie luate amprentele. Proceduri care, adunate, durau cam zece minute, cel puţin, de individ ori familie. 

Un domn mic şi agil coordona cu aplomb cozile. Ne-a repartizat şi pe noi la una, în dreptul liniei galbene. Doar că se pare că nu intraserăm pe Tărîmul Făgăduinţei cu dreptul. Ne-a mutat apoi la alta, de unde funcţionarul ne-a trimis la o a treia, pentru că i se terminase tura. Deja mă simţeam ca-n România comunistă… 

Noroc că domnul în vîrstă, de la ultima coadă la care am fost repartizaţi, s-a îndurat de noi. Ne-a spus că ne primeşte, deşi i se termină programul (!). Domn care, pînă la urmă, s-a dovedit de mare nădejde. Nu era deloc genul de birocrat închistat, dimpotrivă. Era de acord că procedurile sînt prea complicate şi chiar, la un moment dat, a sărit de pe locul lui ca să-l ajute pe un alt domn venerabil care se lupta cu un aparat. 

De la intrarea în ţară am înţeles că, slavă Domnului, în State, în unele privinţe, autoritatea se mai poate negocia. Că se face ce trebuie, se îndeplinesc procedurile, se respectă regulile, dar există şi elementul uman. L-am simţit mai mult decît la aeroport, a doua zi, în autobuz. Am tot încercat să găsim pe cineva de la care să cumpărăm bilete, apoi am încercat să luăm de la automat, dar nu aveam bancnote potrivite, ci prea mari. Autobuzul venea şi trebuia să plecăm. Destul de disperaţi, l-am întrebat pe şofer ce să facem, dacă putem să plătim la el încă un bilet (două reuşiserăm să luăm, pînă la urmă). Acesta ne-a invitat să ne suim în autobuz aşa, cu un bilet în minus: a înţeles, pur şi simplu, situaţia.

A fost o călătorie fericită, în absenţa regulilor absurde. De reguli, însă, absurde sau nu (aici sînt prea multe de comentat), ne-am ciocnit frontal în restaurantul italienesc de cartier în care ne-am dus în prima seară şi în care am cerut, printre altele, o sticlă de vin şi trei pahare. Evident, chelneriţa, de altfel foarte dezgheţată, a cerut ID-ul celui mai mic membru al familiei, altfel ditamai omul de 19 ani şi, drept urmare, ne-a adus doar două pahare. 

La aşa ceva nu există negociere, sub 21 de ani nu bei şi gata. Adică nu poţi comanda şi nu-ţi poi cumpăra (singur) băutură. De altfel, în supermarket-uri nici nu se găseşte. Nici măcar bere. Băutura zace, însă, cu tona, în Liquor Stores, unde există cele mai uriaşe (scuzaţi alăturarea superlativelor, dar nu o pot evita) recipiente pe care le-am văzut vreodată de whiskey, vin şi orice altceva. Dacă poţi căra, te ţin băierile şi ai peste 21 de ani, bei pe viaţă… 

Cantitatea şi mărimea sînt, de altfel, măsurile lumii care ne-au marcat în Boston. Desigur, pe lîngă farmecul şi frumuseţea unuia dintre cele mai vechi oraşe americane, cu serioasă tradiţie democratică, despre care toţi spun şi care chiar este un oraş european, unde te poţi plimba în voie, pe jos, pe trotuarele largi… Totul, acolo, e mult mai mult şi, în general, mai mare: maşinile, porţiile, oamenii. 

Şi nu o spun deloc critic sau ironic, sau dîndu-mă mare – eu care, de altfel, vin, pînă la urmă, dintr-o ţară mică, dintr-o provincie europeană –, ci doar enunţiativ. Maşinile care treceau în trombă pe lîngă combinaţia de tramvai cu metrou în care ne deplasam erau, toate, la alt nivel al dimensiunilor. Mulţi dintre bărbaţii care treceau pe stradă păreau că fac parte dintr-un neam mitic de uriaşi. La fel şi unele femei.

Desigur, nu se poate generaliza. Nu se poate generaliza nici în privinţa porţiilor, dar există o tendinţă spre prea mult, prea plin şi suprasaturaţie, fie că e vorba de creveţi, calamari pane, cartofi prăjiţi sau îngheţată. 

Trăiai, în consecinţă, într-o permanentă ispită, o veşnică luptă cu tine şi capacităţile tale de înfrînare. Ispită temperată, de multe ori, doar de continua şi obositoarea nevoie de opţiuni, în cele mai neînsemnate lucruri. Nevoie care-ţi ţinea mintea ocupată tot timpul, fără să faci, de fapt, nimic esenţial cu ea. 

Mai multe