Autentic

Mă mai întreabă cîteodată cineva cam ce se mănîncă în bucătăria tătărească. Nici nu reușește bietul om să termine întrebarea, că ceva începe să se strîngă în mine. Doamne, Dumnezeule, să nu spună cuvîntul ăla oribil – „autentic”. Omul, bine intenționat, sincer interesat să știe cum mai trăiesc și alte nații/minorități, reușește să ajungă la înspăimîntătoarea formulare: „...dar știi, ceva autentic, așa”. Îmi vine să-l iau ușurel de mînă, să-l privesc adînc în ochi și să-l întreb: ce răspuns vrei să-ți dau oare? Că mîncăm carne de sub șa și ne bem mințile cu cumîs? Evident că nu se așteaptă la așa ceva, omul e inteligent, sincer curios și chiar nu are de unde să cunoască toate cuvintele-prăpastie care mă chinuie pe mine. Pot doar să-i zic că avem o grămadă de aluaturi, tot soiul de plăcinte cu brînză și mai ales cu carne găsibile în diverse forme și variații din Mediterana pînă în Balcani, și mai sus, la ruși și chinezi, în care maică-mea (sau eu) scapă autentic oregano sau ceva chimion, ba chiar două-trei picături de Tabasco de care neam de neamul meu de pe șa nu a văzut.

Habar n-am de ce mă apucă așa o răscolire la auzul acestui cuvînt de-mi vine să zic că ne hrănim de sărbători, așa, cu marmotă cu germeni de ciumă, sau ce s-o mai mînca în stepele crunt sărăcăcioase, inundate și ele de plastic ieftin de prin marginile Mongoliei. O fi instinctul veneticului de a se integra cît mai bine în societatea majoritară în care trăiește. N-are cum, stăm deja aici de multe generații, contextul e altul, de integrat ești bine-mersi integrat; o bucată din ce în ce mai decolorată într-o țară majoritar nenorocoasă.

Trebuie să fie parte din iritarea care mă apucă atunci cînd aud acum de orice e „boieresc” sau făcut de „jupînese”, sau cînd ești invitat să bei vin din „pocale” în așezăminte dubioase care celebrează un medieval incert cu domnițe cărora li se vede New Balance-ul de sub poalele costumației. Sau la țară pe undeva, unde lumea e tihnită, odihnită, se îmbracă în ie și mănîncă autentic. Unde se face slow-food. Mă întreb care om cu toate mințile în cap se gîndește că bunică-sii sau altei strămoașe îi făcea mare plăcere să alerge vreo găină prin curte, să-i ia capul, s-o opărească (miroase îngrozitor) și s-o jumulească de pene, s-o curețe de măruntaie verzi și s-o pună finalmente în oală. Strămoșii mei tătari ar fi fost în culmea bucuriei să găsească tăiței la pungă. Sau măcar niște cuburi Maggi. Ar fi avut probabil mai mult timp să-și îngrijească și să-și ungă șeile cu ulei de copită și, în general, ar fi avut mai mult timp să prăduiască așezări cumsecade, să pîrjolească ogoarele oamenilor sau ce mai făceau ei acolo.

De aia zic, nu m-aș duce nicăieri – aici sau în lume – unde lumea se laudă că e ceva autentic. Cele mai îngrozitoare lucruri le-am văzut și le-am mîncat în autenticele astea. Ceapă spartă pe funduri soioase de lemn și decor cu blănurile unor biete oi jupuite pe pereți. Lăutari vag interesați de ceea ce cîntă, cărora trebuie să le zîmbești cu gura soioasă de la munții de cărnuri – toate cu absolut același gust. Ești pietrificat, uite, au ajuns lîngă masa ta, nu-ți dorești asta, vrei să intri în pămînt, să te ascunzi sub șervețel, să-ți torni pe gît toată carafa aia cu vin nenorocit de casă, măcar să nu-ți mai pese. Tavernă, han, bodegă, hangițe, jupînese, daci, țărani și tot imaginarul. La fel, așezămintele bio ale IT-iștilor reconvertiți pe care i-am invidiat sincer din tot sufletul. Pentru că, să știți, m-am văzut și eu o mică întreprinzătoare care să poată găti două feluri de macaroane pentru public. Am visat să fac și eu bere artizanală, ba nu, cidru, și să am ceva găini în curte pe care să le las să moară de bătrînețe. Am visat să fug, să alerg, să mă smulg din acest oraș și să stau într-o căsuță cu acoperiș țuguiat. Să fac gemuri și dulcețuri din rugi de mure și să mai și trăiesc din asta. Numai că la țara-țară e de regulă nasol. Iarba nu e mătăsoasă, buda e în curte și casele urîte. E, cum ar veni, autentic.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.