Auriu și umbră
De obicei, cam pe la începutul lui octombrie, ne bucurăm de toamna aurie. Știm, cred, cu toții cam la ce mă refer: atunci cînd aerul nu mai e înăbușitor, ci respirabil și pomii își schimbă culorile nu în bejuri și marouri, ci în galben și portocaliu.
Atunci e o strălucire blîndă în aer care face mai totul posibil. Lumea se aurește într-un fel domol, deloc agresiv. Chiar dacă e ultima poleire de dinaintea sfîrșitului (din anul respectiv), oricum ne bucurăm de ea. Așa pare în firea lucrurilor.
Tot în perioada asta se așterne, de obicei, o pace. Nespusă, subînțeleasă. Anul ăsta, însă, pomii și-au văzut la fel ca întotdeauna de treaba lor, ne-au furnizat auriul. Doar că oamenii au ieșit din ritmurile naturii și au luat-o razna. Au transformat auriul în măcel. Ne-au arătat cum totul se poate tulbura și-nroși într-o clipă. Ne-au făcut să ne îndoim, poate pentru totdeauna, de posibilitatea auriului pur.
S-a mai întîmplat, acum opt ani, altfel, dar nu mai puțin îngrozitor, la Colectiv. S-a întîmplat, anul acesta, pe 7 octombrie, dincolo de orice umanitate. Și continuă să se întîmple, în războiul care pare să fie abia la început, din nefericire, în Fîșia Gaza. Și despre care nu știm și ne ferim să ne imaginăm încotro se va mai întinde.
Protecția auriului domol nu mai pare la fel de puternică în condițiile astea. Cînd au murit barbar oameni și continuă să moară alții, inclusiv copii, în fiecare zi. Cînd lumea se învrăjbește și se polarizează și alege, de multe ori, soluțiile crude și violente. Cînd ura devine sentimentul pe care-l trăiesc mulți din semenii noștri, care nici măcar nu sînt de blamat: tragediile prin care au trecut și trec sînt dincolo de orice rețete am putea aplica.
E un moment deloc auriu, de fapt. E unul al umbrei și al întunericului. Al roșului aprins, dacă ar fi să căutăm cu tot dinadinsul o culoare. Violența atrage violență și pare greu să ne mai păstrăm umanitatea. Valorile civilizației noastre, care păreau de la sine înțelese, legile și confortul ei, empatia și mila, înțelegerea pentru celălalt și acceptarea diferențelor sînt, cu toatele, grav zguduite. Războiul, despre care, înainte de a se declanșa cel din Ucraina, știam doar din depărtare și din istorie, pare să fi devenit o realitate. Moartea violentă a devenit o realitate de care nu mai putem facem abstracție. Luarea vieții altuia, într-un mod subuman.
Faptul că se întîmplă de destul timp și atît de acut într-o parte a lumii, la o aruncătură de băț de noi, pînă la urmă, nu ne poate lăsa indiferenți. Nu ne putem cufunda la loc în auriul nostru fără să ne pese: nu numai pentru că războiul se poate extinde, poate veni și peste noi, ci pentru că nu ne-am pierdut, sperăm, sentimentele definitorii pentru umanitatea noastră. Mila și empatia.
Ce putem face ca să ne păstrăm umanitatea e, cred, să nu lăsăm războiul să ne prindă în iureșul lui criminal și irațional. Să nu lăsăm ura să ne cuprindă și să devenim fanatici. Să vedem și dincolo de asta. Așa cum sînt și acum voci care încearcă să găsească soluții umane într-o lume sfîrtecată de tragedii barbare.
Să continuăm să ne privim semenii, de oriunde ar fi, pur și simplu ca semeni. Indiferent ce s-ar întîmpla și ce ni s-ar întîmpla, să ne păstrăm umanitatea. Da, nu mai putem fi aurii. Nu putem să nu vedem și să nu simțim răul din jur, nu putem să nu ne revoltăm și să nu luptăm împotriva lui. Dar s-o facem neabandonîndu-ne valorile, nu lăsîndu-ne în voia lui. Nu exagerînd și permițîndu-i să ne ia sub aripă. Ci păstrîndu-ne, dacă nu auriul, măcar aspirația către el. Și o portiță de acces.