„Au vreo şansă copiii din zonele rurale sărace?“ – interviu cu Manuela PLĂPCIANU

26 august 2015   Societate

Învăţămîntul rural funcţionează în propria inerţie, departe de valurile reformiste şi bogate doar în adevăruri crude despre sărăcie. Ne mărginim la un like sau un share cînd vedem reportaje sau sondaje ce ţintesc realităţile vieţii la ţară. Dar mai sînt şi cei care văd clar realitatea aceasta neagră şi decid să lupte cu haosul. Am stat de vorbă cu Manuela Plăpcianu, fondator al Fundaţiei Education For All, ca să aflăm de unde a venit ideea de a oferi tablete digitale copiilor de la ţară. Fundaţia Education for All desfăşoară proiecte educaţionale în zonele rurale în care copiii de vîrstă şcolară şi preşcolară au acces limitat la resursele de educaţie moderne, oferind acestora o platformă digitală de dezvoltare personală, în completarea educaţiei şcolare, o şansă în plus la un viitor mai bun. 

Care e starea învăţămîntului rural? 

E prea multă retorică în jurul acestui subiect. Trăim într-o ţară care nu are un plan de dezvoltare pentru următorii douăzeci de ani, o strategie articulată şi asumată ori măcar un pact naţional în jurul unor priorităţi. Învăţămîntul nu este şi el, la rîndu-i, decît o reflectare a haoticului, cîrpelilor, arbitrariului, heirupismului şi contorsiunilor din societatea românească. 

Şcoala „muzeu“. Învăţămînt repetitiv, otova, rutinier, de redare, rigid, diacronic. Despre educaţie, nici nu poate fi vorba. Tot ce ţine de creativitate, curiozitate, construcţie de structuri logice, descoperire, mirare, morală, sensibilitate, conectare la tehnologie şi practicabilităţi e aproape absent în eşafodajul curricular de azi.

România se află printre ţările cu scorurile cele mai mari din UE privind rata de analfabetism funcţional. Pe acelaşi loc sîntem şi ca procent din PIB alocat învăţămîntului. Între deschiderile, oportunităţile şi capcanele lumii reale şi lumea din manuale este un clivaj care, dacă n-ar fi dramatic, ar putea fi subiect inepuizabil pentru cel mai de

De la ameţitoarea fractură între transformările din societate şi şcoala noastră „muzeu“, care nu oferă tinerilor nici un instrument de conectare cu noile realităţi sociale, pînă la grilele de notare care descurajează flexibilitatea, practicabilitatea, adaptabilitatea ori interactivitatea, avem tot atîtea motive de îngrijorare. 

Iar învăţămîntul rural, mai ales cel din zonele dezavantajate, este şi mai trist datorită efectului multiplicator al sărăciei şi lipsei de speranţă. Ca peste tot, însă, şi aici sînt şi excepţii. Profesori dăruiţi, care formează bune deprinderi şi, în ciuda a tot şi a toate, nu livrează informaţii, ci construiesc oameni. Oameni vii. Puţini însă, mult prea puţini, mult prea departe de acea masă critică, ce ar putea pune în mişcare resorturile unei generaţii cu altfel de valori. Între sărăcie şi educaţie este o relaţie intimă, cel mai vicios cerc din cîte se pot imagina. Cum ar putea un părinte structural nefericit, pe care-l doare stomacul de foame, să-şi entuziasmeze copiii ori să le citească acestora seara înainte de culcare? Cum ar putea un profesor lipsit de orice prestigiu social să inspire? Sărăcia erodează cele mai bune intenţii. 

Ce v-a impresionat mai mult atunci cînd aţi studiat terenul pentru acţiunea dvs.? 

Totul îţi dă frisoane. Lipsa de şanse reale, pentru aceşti copii. Predictibilitatea sumbră. De la distanţele pe care le parcurg copiii pînă la şcoală, la cît de repede uită să rîdă, viteza cu care sînt scoşi aceşti copii din copilărie, ori lacrimile care le umplu ochii cînd vorbesc prima oară pe Skype cu părinţii plecaţi de prea mult timp undeva la muncă prin Europa. Blocajele, lipsa de şansă, singurătatea lor. 

Ce reprezintă fericirea pentru ei? 

Iată cîteva răspunsuri ale acestor copii la întrebarea „Ce este fericirea pentru tine?“, scrise chiar de ei: „Să meargă becul şi să avem lemne“, „Să am o bicicletă, pistoale, caiete şi lumină“, „Sînt un copil fericit pentru că am casă, ghiozdan, părinţi şi sînt mulţumită cu ce am“, „Eu sînt fericit că avem lumină, că am caiete gratuite şi avem toţi soarte mai bune“, „Sînt un copil fericit pentru că am o mamă bună, un tată bun, am un frate şi o casă“, „Sînt un copil fericit pentru că am ghiozdan, caiete, creioane, pixuri, încălţăminte, haine şi am tot ce îmi trebuie“, „Sînt fericit pentru că am casă unde să stau şi fraţi cu cine să mă joc“… 

Cine poate ierarhiza aceste răspunsuri? 

Oricît de mult aş vrea să evit statisticile, sînt aproximativ 1300 de comune şi 520.000 de copii în aceste zone cărora Banca Mondială le atribuie un grad de sărăcie sub media naţională. Adică 15% din viitoarea populaţie activă angajată a României este ignorată în acest moment, cu toate consecinţele ce decurg de aici. 

Au şanse de ieşire din sărăcie copiii care învaţă în şcolile rurale? Cum?

Sigur că da! Dacă ne concentrăm serios, responsabil şi realist pe ceea ce depinde de noi. Pe ce putem noi schimba. Acum. Aşa s-a născut Education for All (EFA), ca o soluţie la această problemă. Conţinutul EFA de pe platforma noastră educaţională acoperă nevoile pragmatice ale copiilor. Noi le oferim acestor copii şanse mai mari de integrare şi utilitate într-un viitor care, ne place sau nu ne place, va fi unul cu o maximă componentă digitală. Cu cît deprinderile copiilor sînt mai adaptate noilor realităţi, cu atît au mai multe şanse de a gestiona oportunităţi de angajare. 

Am făcut primul pas, am creat pentru fiecare copil la care am ajuns accesul la un conţinut educaţional mereu înnoit. Motivăm acest acces cu evoluţia favorabilă a notelor de la şcoală, prezenţă la ore, un istoric al folosirii tabletei etc. Şi nu în ultimul rînd, traseul educaţional propus de noi acoperă şi nevoia dezvoltării unor reflexe în zona construcţiei logice, a mirării, a culturii generale, a eticii, a explorării, a căutării. 

Prin urmare, copiii EFA vor avea acces la domenii de formare de bune deprinderi, dar şi la conţinut pragmatic, de oportunitate: cărţi electronice, gîndire critică, responsabilitate socială, mediu, dezvoltare cognitivă, artă, muzică, istorie, matematică şi, nu în ultimul rînd, programare, limba engleză ori, foarte concret, tastarea rapidă cu zece degete… 

Cine s-a mai implicat în acest program-pilot şi ce îi motivează? 

Este emoţionant şi reconfortant totodată să vezi cît de uşor se pot canaliza energiile bune, competenţele şi valorile. De la Librăriile Humanitas, care ne-au sprijinit din prima clipă cu cărţi digitale, pînă la dezvoltatori de aplicaţii educaţionale, ca de exemplu Kitsopia, de la corporaţii deschise să adopte anumite sate, la softişti excepţionali, antreprenori de succes, bancheri ori foşti bancheri, avocaţi, experţi în

cercetători în educaţie, profesori, părinţi, studenţi, experţi în comunicare, psihologi, scriitori. Oameni. Oameni care nu mai vor să trăiască în sferele lor septice, care înţeleg că lipsa de speranţă în rural este, de fapt, lipsa de şansă a acestei ţări. Oameni care vor să facă ceva concret pentru a întoarce şansele acestor copii. Oameni pentru care doar dezbaterile, mesele rotunde ori

nu mai sînt o opţiune. 

Cu cine doriţi să dezvoltaţi pe viitor alte acţiuni? Ce actori ai societăţii civile? 

O componentă importantă a acestui program este implicarea societăţii civile. Gîndim cuprinderea în acest program a corporaţiilor. Practic, corporaţiile pot adopta un sat şi pot interveni concret în partea cea mai importantă a programului, contactul uman. Companiile pot susţine înlocuirea tabletelor deteriorate ori schemele de premiere lunare pentru copiii care folosesc tableta preponderent pentru aplicaţiile educative. Înainte de orice, prezenţa activă a voluntarilor în aceste sate poate avea un impact decisiv traiectoria acestor copii. O îmbrăţişare, o vorbă bună, un model, într-o comunitate închisă, în care nu prea se mai aud copii rîzînd, înseamnă imens. Cum ar fi să coboare din maşina sa în Mecea, ca să iau unul dintre satele în care am arătat că se poate, un IT-ist, un pensionar, un executive manager, un sportiv, un cercetător, un poet, şi să vorbească cu aceşti copii? Cît de mult ar însemna pentru ei conectarea cu un om cu o traiectorie profesională aşezată? 

Cine v-a inspirat să faceţi acest pas? Care a fost motivaţia dvs. personală? 

Realitatea. După ce ţi se taie respiraţia, după ce treci de exasperare, interjecţii, cuvinte, idei şi concepte, ori pleci din ţară, ori îţi pierzi somnul, ori îţi sufleci mînecile şi încerci să faci ce poţi tu face, cu acele resurse, pe care tu le poţi pune în mişcare. Pe scurt, un amestec de

şi o provocare antreprenorială: cum reuşeşti cu resurse cît mai mici să substanţiezi şi să maximizezi şansele de integrare socială, pentru un număr cît mai mare de copii.  Antreprenoriatul social, în modul în care-l înţeleg eu, este un fel de aruncare lucidă, raţională şi responsabilă în gol. Într-o astfel de multiplă contradicţie în termeni, nu pot să spun că m-a inspirat cineva anume. Contactul cu realitatea, privirile acestor copii, legătura otrăvitoare dintre educaţie şi sărăcie, lehamitea contactului cu o retorică sforăitoare în jurul educaţiei şi, probabil, o anume nelinişte personală m-au aşezat natural în această întreprindere. Am vrut să traversez cortina de vorbe.

Cum vă ajută statul? 

După atîţia ani de iluzii şi deziluzii, cred că sînteţi de acord cu mine că ideea de a aştepta ajutor de la stat este una cel puţin abuzivă. 

Cum plănuiţi să găsiţi bani pe viitor pentru alte operaţiuni? Cum aţi finanţat cele 14 sate? 

Pînă acum, acest program-pilot a fost finanţat de EFA. Pentru că mi s-a părut firesc ca, înainte de a-i chema şi pe alţii alături de noi, să putem măsura rezultatele, să calibrăm procesele, să rafinăm un traseu ziditor, să arătăm că se poate. Evident, nimic n-ar fi fost posibil fără sprijinul şi implicarea extraordinară a întregii familii Education For All. Oameni aparte. 

Continuitatea, sustenabilitatea şi predictibilitatea operaţiunilor, precum şi nevoia de scalabilitate şi replicabilitate la nivel naţional vor pune în mişcare varii mecanisme de finanţare. De la programe europene la implicarea directă a unor corporaţii sau asociaţii, de la parteneriate cu furnizori de tehnologie, cărţi digitale ori conţinut, pînă la dezvoltatori de soft-uri ori teste pentru copii. 

Succesul acestui program nu constă numai în implicarea şi motivarea creativă a copiilor pentru a exploata major aplicaţiile educaţionale ori scheme de recompensare seducătoare, ori destoinicia cu care vom implica deopotrivă părinţii şi profesorii în acest program, ci mai ales în modul în care vom reuşi să ne conectăm emoţional cu aceşti copii, în legăturile umane şi semnele reale, că ne pasă de ei. Că nu mai sînt singuri. Şi asta nu costă chiar aşa de mulţi bani! 

Dacă ar fi să adresaţi un mesaj celor care vă citesc acum, care ar fi acesta? 

Într-o ţară şi mai săracă, într-o şi mai mare devălmăşie, Spiru Haret a reuşit în mai puţin de douăzeci de ani să schimbe cursul învăţămîntului rural, luîndu-i pe învăţători sub directa sa ocrotire, transformîndu-i într-o clasă cu prestigii şi demnitate. 

A creat sute de şcoli, mii de învăţători, cămine, reviste pentru copii, a comandat scriitorilor literatură pentru copii, a împănat satele cu biblioteci populare şi cantine şcolare, a înfiinţat Cercurile Culturale şi Şcoala de Adulţi, a înfiinţat Casa de Economie, Credit şi Ajutor a Corpului Didactic. A pus temelia învăţămîntului rural, a răsplătit cu stima publică şi monetară învăţătorul, a articulat cel mai profund, amplu şi articulat proiect românesc în educaţia rurală. Un miracol, am spune azi pe Facebook! În ultimă instanţă, instituţia viziunii, a iubirii dezinteresate, a valorilor şi a acţiunii responsabile nu depinde de „subvremuri“, macroeconomie şi crize, ci de oameni. Uite, plecăm săptămîna viitoare la Stanomiru, cine mai merge cu noi?  

Psychologies  

Mai multe