Atîta sărbătoare...

Îmi plac sărbătorile şi mi le doresc. Am făcut, mult timp, parte dintre cei ce vor să fie Crăciun în fiecare zi. Dar nu orice fel de sărbători. Cele care au o semnificaţie reală, care chiar celebrează ceva esenţial, din perspectivă religioasă şi tradiţională.  

Dar există şi sărbători care nu-mi spun nimic. Printre ele se numără şi ziua de 1 Mai. Am înţeles că e Ziua Internaţională a Muncii, că a fost aleasă în memoria victimelor grevei generale din Chicago, din 1886, care au şi reglementat ziua de lucru de 8 ore (fapt ultranecesar, de care ne bucurăm cu toţii). Pentru generaţia mea, pe jumătate comunistă, memoria zilei de 1 Mai se leagă, însă, strict de demonstraţiile comuniste care se organizau atunci, urmate de un derizoriu festin cu mici şi bere. Cred că scena lui Pintilie din Balanţa e revelatorie în acest sens.  

Desigur, am şi amintiri plăcute din perioada aceea. Mai ales în privinţa ultimului 1 Mai comunist, din 1989, cînd am urmat „schema de acţiune“ a tineretului utecist de atunci (care s-a păstrat pînă acum), şi anume: m-am dus la mare de 1 Mai. Cred că în anul acela (nu sînt sigură dacă era ’88 sau ’89.), Paştile şi 1 Mai cădeau în aceeaşi zi. Ca atare, nebunia din trenuri era mai mare ca oricînd, mai ales că, pe vremea aceea, numărul de maşini era infim... Ţin minte că am intrat în Acceleratul de mare pe geam. A fost o experienţă, mai ales pentru o fiinţă ultraprudentă ca mine.

Apoi, la mare, cu iubitul de atunci, a trebuit să mituim recepţionera ca să ne lase împreună în aceeaşi cameră: nu aveai voie dacă nu arătai certificatul de căsătorie... La hotelul de prin Eforie, pare-mi-se, personalul de acolo găsise o soluţie genială să serbeze, fără să fie acuzat de ceva, cumva, şi Paştile: vopsise cartofii prăjiţi în culorile tricolorului: ne aşteptau în uriaşe maldăre, pe bufet – roşii, galbeni şi albaştri.

În afară de acel 1 Mai, nu prea îmi aduc aminte de vreunul pe care să-l mai fi petrecut cu plăcere. Sau măcar semnificativ. În general, zilele libere de felul ăsta, în care nu simţeam nici un... fior sacru mă cam lăsau rece. Erau precum duminicile din copilărie, în care nu ştiam ce să fac şi mă plictiseam îngrozitor. Nu ştiam de mersul la biserică, pe atunci. Nu eram destul de mare încît să am găştile mele, cu care să ies în oraş. Şi ţin minte că mă sculam dimineaţa şi mă întrebam, fix ca vulturii din Cartea junglei: ce să fac?.

Recunosc, nu mă omoram după mersul în parc, care mi se părea un soi de obligaţie în toate zilele frumoase de sărbătoare. Să te îmbraci frumos – sau sport – şi să ieşi cu familia la promenadă, ca să te vadă lumea. Într-un soi de paradă ori defilare neoficială. Sau să mergi în trombă cu bicicleta (asta, oricum, măcar e sănătos), într-o cohortă de alţi biciclişti, pentru că atunci e momentul cînd... trebuie.  

Ori, şi mai tipic – să faci grătare. De 1 Mai s-a inventat, totuşi, o tradiţie: cea a grătarelor. Tradiţia folosirii naturii ca fundal al plăcerilor pantagruelice. Ce mai mare plăcere poţi să ai în mijlocul naturii decît pe cea gastronomică? O pajişte frumoasă, cu cîţiva copaci înverziţi pe de lături, e ca un tablou agăţat pe perete pe care poţi, însă, să-l percepi cu toate simţurile. La care adaugi încă unul, cel mai pregnant, în jurul căruia te axezi: gustul. 

Tabloul e invadat de pachete şi pacheţele, de la saci de cărbuni, la pachete de mici, cîrnaţi, legume şi pîine feliată. Apoi de binecunoscutul fum, semn al victoriei omului asupra naturii (noroc cu bietul Prometeu). Şi aşa, natura se domesticeşte, devenind precum propria bucătărie (fără hotă), iar noi socializăm gargantuesc.

Să nu mă înţelegeţi greşit, îmi plac şi mie grătarele. Dar nu am fost niciodată iniţiatoarea lor, doar am participat, lăsîndu-mă de bună voie în seama unui dezmăţ culinar... Aş prefera însă oricînd o masă într-un restaurant şic şi, separat, o plimbare în natură, prin aceeaşi pădure şi pajişte neafumate. Precum şi o sărbătoare mai puţin terre à terre...