Atentat la Bataclan!

13 noiembrie, 22,37

Sunetul dispare. Nu-mi mai aud în piept decît inima care încearcă să se elibereze. Aceste două cuvinte îmi rezonează în minte ca un ecou ce pare că nu vrea să se termine. O secundă cît un an. Un an de tăcere, încremenit aici, pe canapeaua mea. Trebuie să fie o greşeală. Verific dacă ea s-a dus acolo, e posibil să mă înşel, să fi uitat. Concertul este chiar la Bataclan. Hélène este la Bataclan.

Imaginea dispare. Nu mai văd, dar simt o descărcare electrică străbătîndu mi corpul. Îmi vine s-o rup la fugă, să fur o maşină, s-o caut. Nu mai există decît o nevoie imperioasă care-mi arde în interiorul craniului. Şi doar mişcarea poate domoli aceste flăcări. Dar stau ca paralizat, căci Melvil se află alături şi sînt blocat aici. Condamnat să privesc incendiul ce se propagă. Îmi vine să urlu. Imposibil, nu trebuie să trezesc copilul.

Pun mîna pe telefon. Trebuie s-o sun, să vorbesc cu ea, să-i aud vocea. Contacte. „Hélène“, atît, Hélène. N-am schimbat niciodată numele ei în agendă, n-am adăugat niciodată „iubita mea“ sau o fotografie edificatoare cu ea şi cu mine. Şi nici ea. Un apel de la „Antoine L.“, pe care nu l-a mai primit în seara aceea. Soneria. Mesageria. Închid, încerc iar, o dată, de două ori, de o sută de ori. De cîte ori va fi necesar.

Simt că mă sufocă această canapea care se strînge peste mine, apartamentul întreg e pe cale să se năruie. La fiecare apel rămas fără răspuns, mă afund încă un pic între ruine. Totul mi se pare straniu. Lumea din jur se şterge. Nu mai existăm decît ea şi cu mine. Un telefon de la fratele meu mă trezeşte la realitate.

În clipa cînd rostesc cuvintele, înţeleg că nu există scăpare. Fratele şi sora mea descind în apartamentul nostru. Nu ştim ce să ne spunem. Nu-i nimic de spus. Nimic care să poată fi numit, în orice caz. În salon, televizorul este deschis. Aşteptăm, cu ochii pironiţi pe canalele de ştiri care au lansat deja marele concurs pentru titlul cel mai ademenitor, cel mai pervers, cel care ne ţine captivi, spectatori ai unei lumi care se dezintegrează. „Masacru“, „carnaj“, „baie de sînge“. Îl sting înainte să fie pronunţat cuvîntul „măcel“. Fereastra spre lume se închide. Realitatea îi ia locul.

Soţia lui N îmi dă telefon. El era la Bataclan cu Hélène. E în afara pericolului. Îl sun, nu răspunde. O dată. A doua oară. A treia oară. În cele din urmă, răspunde. A venit şi mama lui Hélène.

Trebuie să acţionăm, să facem ceva. Am nevoie să ies, repede, nu doar ca s-o găsesc, ci şi ca să scap de armata de lucruri nespuse care şi-a stabilit tabăra în salonul meu. Fratele meu ne arată drumul. Îşi ia cheile de la maşină în tăcere. Ne facem în şoaptă un plan de acţiune. În urma noastră, uşa se închide cu un sunet înfundat. Copilul nu trebuie trezit. Vînătoarea de fantome poate să înceapă.

Nu vorbim în maşină. Nici oraşul nu vorbeşte în jur. Cînd şi cînd, o sirenă tulbură cu urletele sale de durere tăcerea care s-a aşternut peste Paris. Sărbătoarea s-a terminat. Fanfara a amuţit. O să verificăm pe rînd spitalele care ar putea primi răniţi. Spitalul Bichat, spitalul Saint-Louis, Salpêtrière, Georges-Pompidou, astă-seară moartea s-a răspîndit în toate colţurile capitalei. Cîte un funcţionar de-al său mă aşteaptă la fiecare oprire. „O caut pe soţia mea care era la Bataclan.“ Numele ei nu e pe nici o listă. Dar de fiecare dată mi se dă ceea ce caut: un nou motiv pentru a continua. „Nu toţi răniţii au fost înregistraţi.“ „Şi la Bichat au primit supravieţuitori.“ „De unii se ocupă spitalele de la periferie.“ Le las numărul meu de telefon, ştiind că nu mă vor suna. Alerg la maşină. Tăcerea străzii îmi lipseşte.

Felinarele aprinse defilează pe marginea şoselei de centură. Noaptea înaintează. Fiecare lumină este încă o etapă spre hipnoză. Corpul nu-mi mai aparţine. Mintea mi-e una cu drumul. Tot învîrtindu-ne pe centura asta prea strînsă, care gîtuie oraşul, se va întîmpla pînă la urmă ceva.

Chiar şi cînd nu mai rămăsese nimic de căutat, am continuat. Aveam nevoie să evadez. Să fug cît mai departe posibil, să nu mă întorc. Să merg pînă la capătul drumului ca să văd dacă există un capăt, un sfîrşit pentru toate astea.

Şi l-am văzut, am văzut capătul drumului. S-a ivit pe ecranul telefonului meu cînd acesta a sunat de trezire. Şapte dimineaţa. Melvil îşi primeşte biberonul peste o jumătate de oră. Sigur încă doarme. Somnul unui copil nu e stînjenit de ororile lumii. Trebuie să ne întoarcem. „Ia-o prin Porte de Sèvres…“

Nu veți avea ura mea!

Vineri seară aţi furat viaţa unei persoane de excepţie, iubirea vieţii mele, mama fiului meu, dar nu veţi avea ura mea. Nu ştiu cine sînteţi şi nu vreau să ştiu, sînteţi nişte suflete moarte. Dacă acest Dumnezeu pentru care ucideţi voi orbeşte ne-a creat după chipul său, fiecare glonţ tras în corpul soţiei mele va fi fost o rană în inima lui.

Aşa că nu, n-am să vă fac darul de a vă urî. L-aţi căutat cu orice preţ, dar să răspund urii prin furie ar însemna să cedez aceleiaşi ignoranţe care a făcut din voi ceea ce sînteţi. Vreţi să-mi fie teamă, să mă uit la concetăţenii mei cu ochii plini de neîncredere, să-mi sacrific libertatea pentru siguranţă. Aţi pierdut. Nu m aţi scos din joc.

Am văzut-o azi-dimineaţă. În sfîrşit, după nopţi şi zile de aşteptare. Era la fel de frumoasă ca atunci cînd a plecat vineri seară, la fel de frumoasă ca atunci cînd m-am îndrăgostit nebuneşte de ea, acum mai bine de 12 ani. Bineînţeles că sînt zdrobit de durere, vă recunosc această mică victorie, însă va fi de scurtă durată. Ştiu că ea ne va însoţi în fiecare zi şi că ne vom regăsi în paradisul sufletelor libere, unde voi nu veţi avea niciodată acces.

Sîntem doar doi, fiul meu şi cu mine, dar sîntem mai puternici decît toate armatele lumii. De altfel, nu mai am timp de pierdut cu voi, trebuie să mă duc la Melvil, care se trezeşte din somnul de după prînz. Are doar 17 luni, îşi va mînca gustarea ca în fiecare zi, apoi o să mergem să ne jucăm ca în fiecare zi şi în fiecare zi a vieţii sale acest băieţel vă va sfida fiind fericit şi liber. Fiindcă nu, nici ura lui n-o veţi avea.

24 noiembrie, 22,00

Am început această carte a doua zi după scrisoare, poate chiar în aceeaşi seară. Cînd Melvil e la creşă, mă aşez în faţa computerului pentru a da afară toate cuvintele care-mi umblă prin cap. Ca nişte vecini de deasupra care ascultă muzică prea tare. Pentru a le face să tacă, le tastez, ca să nu se mai zbuciume şi să mă lase să dorm.

Cum apar pe monitor, mă uit la ele ca la nişte corpuri străine, le citesc pentru a le înţelege, le recitesc pentru a mă înţelege pe mine şi, în cele din urmă, îmi plac. Le privesc ţinîndu-se de mînă de departe, încerc uneori să le strig, dar nu pot să ajung la ele. Cuvintele deja nu-mi mai aparţin.

A trebuit să înaintez repede. Eu sînt cel care o iubeşte pe Hélène, nu cel care a iubit-o. Înainte ca moartea să tragă definitiv cortina, fără să mă recheme la rampă, peste cel care eram, încă sînt marele naiv pe care speranţa îl împiedică să cadă. Cine ştie ce voi deveni mîine, cînd durerea mă va abandona?

Va trece ca o iubire efemeră, ca o pasiune mistuitoare. Reflexie vie a iubirii trăite. Are frumuseţea ei, intensitatea ei. O îmbrăţişez, o strîng la piept. Dar ştiu că deja aproape m-a părăsit. Îşi vede de drum, în căutarea unui alt iubit pe care să-l tortureze, lăsîndu-mă în seama tristului ei tovarăş de călătorie. Doliul.

Îi observ semnul distinctiv, o pată brună ce răsare sub coaste. Am mai văzut o crescînd în acelaşi loc în urmă cu cîţiva ani. Cea de acum e mai întunecată. Şi se întinde mai repede. Nu-i decît o chestiune de zile, de săptămîni; sînt asaltat. Îmi acoperă aproape tot abdomenul. Nimic nu mai are gust pentru mine, e un calvar să mănînc.

Curînd mi se va strecura în piept, mă va apăsa pe torace, împiedicîndu-mă să respir. Apoi, pătrunzînd în ce mi-a mai rămas din inimă, îşi va vărsa veninul de culoarea morţii, irigîndu-mi toate vasele de sînge. Picioarele nu vor mai putea să mă susţină, genunchii îmi vor înţepeni, iar tălpile vor fi ca de lut. Îmi va trece peste umeri ca să-i încovoaie, braţele mele nu vor putea să mai ducă nimic. Corpul va ceda, dar îmi va rămîne încă spiritul. În suspensie, ca să mă pot vedea prăbuşindu-mă.

Dar nu mă tem, o aştept, o cunosc. Încerc cîteodată s-o conving să aibă răbdare, însă doamna cea brună este neînduplecată în afaceri. De la bază, va urca meticuloasă pe gît, strîngîndu-l din ce în ce mai tare. Nasul meu nu va mai recunoaşte mireasma unei amintiri. Ochii mei nu vor mai vedea decît ceea ce este evident.

Mi-ar fi plăcut ca prima mea carte să fie o poveste, dar în nici un caz a mea. Aş fi vrut să iubesc cuvintele fără să-mi fie teamă de ele.

Mi s-a întîmplat să descopăr ce tastasem atunci cînd mi-a fost citit textul. Aproape că am fost surprins să aflu cît de dificilă avea să fie viaţa acestor doi tipi. Mi-am dorit să-i ajut. Şi i-am iubit pe amîndoi. Cu gărgăriţele lor, cu borcanele lor şi cu doamnele de la creşă care nu o vor înlocui pe mami.

N-am putut să povestesc, nu aşa am văzut lucrurile. Nu am un început, un sfîrşit şi fiecare oră îmi răvăşeşte întreaga fiinţă. Prezentul meu trebuie să devină trecut şi rătăcesc în acest cotidian fără timp, prin aceste zile fără ore.

De la decesul lui Hélène, nu mai există naraţiune, e sfîrşitul poveştii. Există doar clipe ce apar prin surprindere. Şi tocmai despre aceste momente a trebuit să scriu, instantaneele unei vieţi care nu şi-a recăpătat răsuflarea.

Aştept seara cînd, cu faţa deja întunecată, voi profita de buzele mele încă roz pentru a atinge cu ele fruntea fiului meu, aflat în pat. Un ultim sărut de la omul care eram, cel care o iubea pe mama lui ca nimeni altul, cel care l-a văzut născîndu-se cu ochii deschişi spre lume, cel care visa la o viaţă în care am avea răgaz să ne iubim. Ultimul moment al vieţii noastre dinainte.

Cînd el va adormi, eu mă voi abandona complet în braţele întunericului. Mîine, vom merge s-o vedem pe mama lui, cartea este aproape terminată.

N-o să-mi mai fie tratament. De moarte nu te tratezi. Te mulţumeşti s-o îmblînzeşti. Animalul este sălbatic, are colţi ascuţiţi. Încerc doar să construiesc o cuşcă în care să-l închid. Este aici, chiar alături, aşteaptă cu balele curgîndu-i să mă devoreze. Între el şi mine stau gratiile de hîrtie. Cînd computerul se închide, fiara este eliberată.

Foto: wikimedia commons