Așteptări

Există nu numai gesturi, ci și stări pe care nu le prea mai trăim. Care apăreau drept urmare a unor situații ce acum sînt ieșite din uz. Desuete. Vetuste.

De pildă, așteptarea. Un anumit tip de așteptare, desigur amestecată cu nesiguranța. Pe care o trăiai cînd te duceai, de pildă, la o întîlnire. Pe vremea cînd nu aveai mobil. Am mai scris despre asta, de altfel. Stabileai întîlnirea, în general, față în față, cu respectiva persoană, pentru peste cîteva zile. Stabileai ora și locul. Și te prezentai. Nu verificai, precum acum, de o sută de ori dacă persoana mai vine, dacă e pe drum, dacă întîrzie. Nu puteai s-o localizezi cu telefonul. Te duceai pur și simplu și așteptai. Dacă era vorba de o întîlnire amoroasă, inima-ți tresălta și nu știai niciodată sigur dacă o să vină sau nu. Sigur, în cel mai rău caz puteai suna de la un telefon public, cu fise, dacă voiai să afli ce s-a întîmplat. Dar era sub demnitatea ta, fiindcă era, de obicei, telefonul părinților. Dacă nu venea în maximum o jumătate de oră, asta era.

Așteptare putea fi și în alte situații. Era cea de la cozi, pe care recunosc că nu am trăit-o. Dar au trăit-o nenumărați alți oameni, care și-au petrecut o mare parte din timpul lor prețios, ore întregi, chiar zile, așteptînd „să bage” unt, carne, brînză, ouă.

Era așteptarea autobuzului, într-o masă de oameni care se-mpingeau și nu mai respectau regulile jocului. Dar care mai erau acelea? Acolo am avut una dintre primele dileme morale și am învățat să fiu necinstită: m-am hotărît, după ezitări, să-mi fac drum în față prin mulțime, să învăț să dau din coate ca să pot avea și eu un loc în autobuzul ăla și să ajung la școală. Am învățat ceva detestabil, pînă la urmă: legea junglei. În care cei mai slabi sînt lăsați în urmă. Tot în autobuz m-am inițiat în mersul fără bilet, șuntînd astfel sistemul cum puteam și noi. Am învățat, practic, o altă formă de necinste. Țin  minte și acum frica de controlori, cum ne uitam pe la fiecare stație să vedem dacă se urcă vreunul, biletul în plus care circula, negocierea agresivă cu controlorii, cărora nu trebuia să le dai actele, dar care amenințau să te ducă la Miliție. Felul în care oamenii din autobuz, dacă era vreun conflict, tindeau să fie de partea autorității de fiecare dată, indiferent cine avea dreptate. Modul în care erau tratați bătrînii, pensionarii, ca și cum n-ar mai avea nici o utilitate și celebra replică „Te caută moartea pe acasă, Tataie!...”.

Așteptarea unei scrisori, a unui pachet, a oricărui contact cu lumea de dincolo. Orice legătură cu exteriorul era complicată, cei plecați parcă erau morți. Scrisorile din Occident făceau vreo săptămînă, și erau deschise și citite. Poate mai simplu era să trimiți cărți poștale, pe astea le citeau de-a dreptul. La fel, pentru pachete așteptai nu știu cît. Și ele veneau desfăcute, se vedea la ambalaje.

Și mai mult așteptai să ți se dea drumul în străinătate. Făceai cerere de plecare în vizită și așteptai, așteptai. Îți dădeau un răspuns negativ și iar mai încercai. Era îngrozitor, deprimant și frustrant. Oricum, ca să poți pleca, trebuia să ai ceea ce se numea pe atunci „dosar bun” și să lași pe cineva aici. Dacă aveai rude în străinătate, nu te lăsau să pleci nici pînă la bulgari de la mare, să-ți cumperi discuri cu ABBA și Boney M, deși aveai 14 ani. Nici în excursie la rude în Serbia cînd aveai 20 de ani. Toate astea pentru că aveai o soră emigrată în Australia.

Așteptarea asta se corela, în alte situații, și cu opusul ei. Un fel de lipsă a așteptării. Un fel de lipsă a orizontului. În multe dintre situațiile vieții cotidiene, nu aveai ce să mai aștepți. Nu prea mai aveai la ce să te aștepți. Unii nostalgici vorbesc de siguranța vieții: a casei, a locului de muncă. Siguranța e un mod de a vedea lucrurile. Altfel, le puteai privi ca pe niște pușcării în care erai obligat să-ți duci viața. Sigur, într-o perioadă aveai un minim confort. Apoi nu-l mai aveai nici pe ăsta, dar tot nu puteai fugi din pușcăria vieții de zi cu zi. Ajungeai sclavul supraviețuirii: ori făceai compromisuri ca să faci rost de mîncare, ori îți ocupai tot timpul cu asta. În ambele cazuri era vorba de o degradare.

Nici alt fel de schimbări nu se prea puteau întîmpla în viața ta. Din cele pe verticală. Nu puteai avansa în funcție, accede profesional, în general, dacă nu făceai compromisuri. Dacă nu erai membru de partid. Nu puteai aștepta nu știu ce carieră fulminantă dacă nu voiai să ai de-a face cu regimul. Sigur, puteai să ai o slujbuliță mizerabilă sau, în cazul mai fericit, liniștită, în care să prestezi de formă, să cîștigi cît pentru nevoile elementare și să-ți vezi de ale tale. Asta putea fi un caz fericit.

Dar, în general, nu prea aveai ce schimbări să aștepți din exterior. Nu ți se întîmpla mare lucru, existența era monotonă. Existau însă moduri de evadare. Și astea erau salvarea. Urmează să scriu și despre ele.