Aşteptare

21 martie 2018   Societate

„Nu vă supărați, mă uit la dvs. și sigur sînteți cu realul… eu am făcut umanul, școală de pian, sînt praf la matematică, poate mă puteți ajuta?“ Așteptam tramvaiul de ceva vreme, în stație era frig și de mine s-a apropiat o doamnă mărunțică, de o vîrstă incertă, cu o pălărie neagră, rujată la repezeală, rujul îi depășea un pic conturul buzelor. În primul moment, am dat să mă fofilez și să plec… ce treabă aveam eu cu realul? E o reacție antisocială pe care o tot am în ultima vreme, mai ales cînd intră în vorbă cu mine un necunoscut… ce vrea ăsta de la mine? Înainte nu eram așa, îi ascultam pe toți, de la bețivii din Obor, care se așezau neinvitați la masa noastră și începeau să-și povestească viața, la toate tantile și mătușile din tren sau la homleșii care văzuseră filmele lui Tarkovski. Ce se întîmplă cu mine, de ce am devenit atît de sălbatică?

M-am străduit să zîmbesc forțat. „Cu ce vă pot ajuta?“ „Nu știți cam cît face în euro 180 de milioane vechi… adică 18.000 de lei?“ Nu știu, dar mă străduiesc să aflu. Scot telefonul cu calculator și calculez. „Trei mii nouă sute și… aproape patru mii de euro!“ Doamna pare ușor descumpănită, însă încearcă să ascundă ceea ce o frămîntă de fapt și schimbă subiectul. „Uite, ce bine că aveți din ăsta… calculator! Eu nu le am cu calculatoarele, n-am reușit să mă adaptez. Și nici n-am vrut. Poate că sînt eu mai… cum se zice? Mai retrogradă. Nu știu. Dar pur și simplu, la vîrsta mea, n-am chef să mai învăț nimic nou. E și soțul bolnav… n-am chef! Am învățat destul.“ Oftează. Dintr-odată, fără să-mi dau seama de ce, îmi devine simpatică. Între timp, apare și tramvaiul, urcăm împreună. „Nu e obligatoriu să vă adaptați, poate sînteți o fire mai conservatoare… cîți ani aveți?“, reiau eu, cu politețe. Zîmbește. „Aproape 70 de ani și nu sînt conservatoare, sînt pur și simplu retrogradă… Nu eram așa, dar am devenit de cînd cu boala soțului meu. Să stai ani de zile cu el prin spitale… nu mai vrei să vezi nimic nou, nu te mai interesează nimic. Uite, și acum vin tot de la el, de la Fundeni!“ Tace. Nu îndrăznesc să întreb mai multe, știu deja că își va relua povestea, astfel de oameni așteaptă doar un mic prilej ca să se mai descarce de cîte un necaz care e prea greu de dus pentru ei. „Dar nu mai e nimic de făcut. Și e păcat! Că e tînăr, nu are decît 68 de ani!“ Și mie mi se pare destul de tînăr și, în mod, paradoxal, în urmă cu zece ani mi s-ar fi părut destul de bătrîn.

„Chiar nu se mai poate face nimic?“ – întreb eu, ca un ecou, cu părere de rău. „Ah, nu! În urmă cu zece ani se putea face o operație, dar costa 30.000 de euro. Păi, de unde să ai 30.000 de euro?! Acum e gata! Nu mai vorbește, nu se mai poate ridica, e cu pamperși… M-a luat doctorul deoparte și mi-a zis că se poate întîmpla oricînd, peste o zi, peste o săptămînă, peste o lună… oricînd.“ „Păi, ar putea să fie și peste zece ani…“, încerc eu să-i dau o speranță, în vreme ce mă uit pe geam la casele jupuite de pe Lizeanu, pe lîngă care trecem, doar pentru că nu mai îndrăznesc să mă uit la chipul femeii aceleia căreia îi moare soțul, mă simt stînjenită. Însă doamna cu pălărie neagră e realistă. „Zece ani? În nici un caz. N-are nici o șansă, nu mai au ce să-i facă. Are aorta, nu știu cum se zice în termeni medicali… pur și simpu calcifiată. De la un diabet a început totul. Dar cine era, cînd era tînăr, gras și frumos și mînca cît șapte?“ – rîde ea forțat, ușor nostalgic. „Ardelean! Îi tot ziceam: nu mai mînca atîta carne, hai să-ți mai gătesc și cîte o legumă! Dar ce credeți că asculta? Mînca așa cum fusese învățat. Vă spun eu, oamenii mănîncă toată viața așa cum au fost crescuți la mama lor, acasă… nu e doar legat de gust, e o fericire acolo, le amintește de cînd erau copii.“ În tot acel context, replica ei mi se pare plină de duioșie. La adresa soțului ei, desigur. O vreme tăcem amîndouă, în tramvai e suspect de liniște azi, se aude doar țăcănitul roților. „Nu mai pot plînge…“, zice ea, într-un tîrziu, însă ochii i se umezesc din nou și e rîndul ei să se uite pe geam, ca să nu se simtă stînjenită. „Am plîns pînă cînd am văzut totul în ceață. Acum nu-mi doresc decît să fiu puternică ca să pot să fac… să fac… tot ce e de făcut. Adică știți dvs… Am vorbit și cu surorile lui, le-am spus adevărul. Așteptăm.“ Iar așteptarea aceea e mai cumplită decît moartea în sine a cuiva drag – îmi zic eu în gînd.

Apoi, nu știu cum de reușesc să schimb subiectul discuției. Nu pentru că aș fi vrut să-l evit, însă nu mai era nimic de spus. Dintr-odată ea devine mai vioaie și chipul parcă i se luminează un pic. Aflu că a fost profesoară de franceză și de engleză, vorbim despre timpurile verbelor, îmi spune că n-o să-l înveți niciodată pe un copil limbi străine dacă îl plictisești cu astfel de lucruri, cu gramatica, trebuie să faci conversație, să audă limba și să înceapă s-o iubească. Discutăm despre frumusețea limbilor, despre diferențe, despre fonetică și ce pot exprima cuvintele. Conversația pare desprinsă dintr-un univers paralel, în același tramvai 16, însă în care nu există un soț internat la Fundeni și o soție care nu mai are ce face pentru el, așteaptă doar să moară. Sau poate că asta-i viața – reușim să trecem peste lucrurile profunde, cumplite, personale și să revenim la cele mărunte, reconfortante, la fleacurile de zi cu zi, la un mic balet intelectual, poate tocmai toate acestea ne ajută să mergem mai departe. „Pînă la urmă, se vede treaba că nu sînteți cu realul…“, îmi zice doamna zîmbind și încep să mă simt vinovată pentru că inițial am vrut să o ocolesc, în stație. Scurta noastră poveste se încheie frumos și rotund, doamna își ia la revedere și coboară la capătul bulevardului Lacul Tei, probabil că n-o să ne mai revedem niciodată. Mai am cîteva stații de mers pînă în Pipera și mă gîndesc la mai multe lucruri. Inevitabil, mă gîndesc mai întîi la părinții mei, care au și ei aproape 70 de ani și, din fericire, sînt sănătoși amîndoi, însă mă gîndesc cu o spaimă imposibil de descris la momentul în care unul dintre ei se va apropia de sfîrșit înaintea celuilalt, la ce vor simți și unul, și celălalt. Apoi, mă gîndesc, la modul general, la dispariție, la golul pe care aceasta îl lasă în urmă, iar acel gol poate să apară încă dinainte ca dispariția să se producă. La momentul în care nu-ți mai rămîne altceva de făcut decît să aștepți, la neputința de a mai schimba ceva. Ce mai contează toate lecțiile de franceză pe care le-ai predat de-a lungul timpului, toate țările pe care le-ai vizitat, toate micile bucurii, starea de bine, mesele în familie în care îi atrăgeai atenția soțului sănătos să nu mai mănînce atîta carne, toate conjugările verbelor? Unde se duc toate acestea?

Așteptarea înghite totul. Senzația acută este că, deși tramvaiul se tîrîie în continuare pe șinele lui, se deplasează, are un traseu dinainte stabilit, tu rămîi de fapt pe loc, nu te-ai mișcat niciodată, nu te-ai îndreptat spre nimic. În fine, mă gîndesc să revin la bunul meu obicei de a asculta oamenii, chiar dacă uneori nu mai am chef sau nu-mi inspiră încredere. Poate că pentru mine întîlnirea cu doamna de franceză nu a însemnat mare lucru, doar un motiv de introspecție în tramvaiul 16, însă sînt convinsă că pentru ea a însemnat mai mult. În sala ei de așteptare unde se lasă deja umbrele, cineva a ascultat-o chiar dacă doar pentru o jumătate de oră, s-a mai deschis o mică fereastră spre soare, a mai trecut o zi.

Foto: flickr

Mai multe