Astăzi, marți, am întîrziat cu textul

Mă învîrt de trei zile. Ce să scriu? Roșiile, pepenii, vă spun sincer, nu s-au făcut încă. Dezamăgiți? Nu-i nimic! Fascinația după Oborul de chilipiruri mi-a trecut. Deci ce? Și, uite, mă gîndeam la ale mele… REVISAL, certificate că-s normal pentru angajare, de-astea. Și ies din pasajul de la Universitate și calc pe dala de marmură. Da, Oprescu, primarul arestat al Capitalei, a scos asfaltul și a pus dale. Personalizare, un deliciu de centru. Și eram frumos ca un zeu, pantofi lustruiți, pantaloni noi, doar umblam pe la autorități. Și calc pe marginea unei dale dintr-astea, de secol XXI, cu misiunea simbolică de a schimba fața Bucureștiului, de a adăuga ceva istorie unui oraș. Promoție pentru alegeri direct de la Marele Primar. Și calc pe o margine, dala se mișcă din loc și capătul celălalt iese din țîțîni și, de sub ea, apă, nămol. Mă umplu de sus pînă jos. Pătat, arăt caraghios. Dau cu cotul să-mi iau nămolul de pe pantaloni, nămolul nu vrea. Pe cine să înjur? Primarul, Primăria, alegătorii? Constructorul, muncitorul care a pus dala? Pe scurt, iată, îmi căutam subiect. Mi l-am găsit. Știți cît a costat o dală? Dar punerea unei dale? Dar personalizarea orașului cu constructori nesăbuiți? Nu intru în detalii. Autorului de față i s-a schimbat ziua. Cît m-a costat? Am căpătat ticuri nervoase. Intrînd în orice loc, o zi întreagă, mă uitam la mine cum arăt, pătat. Și-n toalete – pînă la ora scrierii articolului ăstuia am vizitat vreo cinci – intru și mă lupt cu vreo pată de noroi mai vizibilă. Hîrtie igienică, puțină apiță, că noroiul s-a uscat. Mă așteaptă o zi lungă. Întîlniri, drumuri la toaletă. Pete dintr-o baltă de sub o dală dislocată.