Asediul Veneției. Teatru și expoziție la Giurgiu
Am vrut de mult să scriu despre o piesă: Asediul Veneției, dramatizare de Andrea Pennachi și Michele Modesto Casarin după Stare de asediu de Albert Camus, în regia lui Michele Modesto Casarin. Jucată aproximativ de curînd la Teatrul „Tudor Vianu“ din Giurgiu, în cadrul Festivalului Internațional al Teatrelor Dunărene (FiTeD) 2018. Pentru că mi s-a apărut actuală și fiindcă este novatoare: spectacolul experimentează ideea de tragicommedia dell’arte.
„Am respectat partea politică, critica față de regimul totalitar, invitația de a schimba lucrurile (revolta), dragostea ca leac față de lucrurile rele din lume, care reprezintă și limbajul lui Camus. Am vrut să adaug măștile commediei dell’arte, cu modalitățile lor grotești și primitive, pentru a-i pune într-o lumină ridicolă pe cei care ar trebui să ne conducă și dezmățul celor care își arogă puterea de a judeca“, explică regizorul piesei. Alăturarea unui text scris în 1946, despre pericolele dictaturii, pe fondul ideologiilor totalitare ale secolului 20, și a modalităților de expresie, mai brute, mai directe ale commediei dell’arte este inedită și face ca mesajul transmis să fie mai percutant și mai înspăimîntător. Acțiunea piesei e plasată în 1630, cînd ciuma bîntuia Europa, dar și cînd commedia dell’arte era în vogă în Italia. Autorul reinterpretează povestea, avînd drept protagoniști măștile perioadei – Zanni, Căpitanul, Dogele, alături de Îndrăgostiți, Ciuma și Moartea. Ascunși sub măștile expresive, dar îngrozitoare (măștile – Stefano Perocco di Meduna, scenografia și costumele – Olimpia Damian), actorii Teatrului „Tudor Vianu“ (Cosmin Crețu, Vlad Bînzoiu, Anca Pascu, Dana Stîngă, Vlad Teodorov, Lavinia Cosma, Ana Sivu-Daponte, Robert Poiană) schimbă replici care ne zguduie și pe noi, spectatorii de azi, locuitori ai unei Europe nu chiar stabile, în care ideologiile extremiste pîndesc pe la colțuri.
Piesa urmărește și satirizează o serie de reacții omenești în situații de criză. De pildă, lașitatea și oportunismul: „CIUMA: (cu amabilitate) Pot să fac ceva pentru dumneavoastră? / DOGELE: Dacă vă cedez locul meu, sîntem în siguranță eu, familia mea și nobilii care-mi sînt prieteni? CIUMA: La naiba! E pragmatic! (…) DOGELE: (…) Venețieni! Acum, totul s-a schimbat. Mi s-a demonstrat că este în interesul poporului ca eu, Dogele Republicii San Marco, să cedez orașul noii puteri care mi s-a arătat. Acordul pe care l-am încheiat va evita cu siguranță producerea unor nenorociri și, astfel, voi, supușii mei, veți avea parte de o viață liniștită și senină cu această nouă guvernare, care vă va organiza viețile mai bine. Simt că sînt dator să vă informez că nu îmi fac griji pentru siguranța mea, ci pentru… a voastră (…).“
Compromisul a fost, întotdeauna, o soluție, în epoci de criză și dictatură, pentru oportuniști. Din fericire, există și alte modalități de a recționa: „DIEGO: Gura! Mă trag din oameni care au cinstit întotdeauna atît moartea, cît și viața. (…) Fiecare dintre noi e singur din cauza lașității celorlalți. Dar eu, care sînt înrobit la fel ca ei, umilit la fel ca ei, vă spun că nu sînteți nimic și că această putere, care se întinde cît vezi cu ochii, pînă acoperă cerul, e doar o umbră aruncată pe pămînt, pe care un vînt turbat o va îndepărta într-o clipită. Ați crezut că puteți să controlați totul! Dar ați uitat de parfumul trandafirilor sălbatici, de culorile cerului, de chipurile verii, de glasul mării și de furia oamenilor!“. Diego, personajul îndrăgostitului, dar și al revoltatului, îi spune asta Damei (asistenta Ciumei, de fapt, Moartea). Și, culmea, revolta, măcar cea pornită din dragoste, funcționează și reușește să dărîme sistemul: „DAMA: Întotdeauna a fost suficient ca un singur om să reușească să-și domine teama și să se revolte, pentru ca mecanismul să înceapă să scîrțîie. Nu spun că se oprește, asta durează ceva mai mult, dar începe să scîrțîie și, în cele din urmă, se blochează“. Există, pînă la urmă, o soluție pentru detronarea dictatorilor, cît se poate de valabilă și azi: revolta.
Tot la teatrul din Giurgiu am văzut și expoziția Lenei Vieru Conta, Sub semnul Veneţiei – 27 de tablouri în tehnică mixtă de colaj şi pictură. Cele mai multe sînt lucrări pe tema piesei Neguțătorul din Veneția de Shakespeare, care au fost expuse în prealabil și la Londra. Alte cîteva pornesc chiar de la piesa lui Camus. Lena Vieru Conta spune că a ales tehnica mixtă – colaj și grafică – pentru sugestia tactilului, a decrepitudinii orașului și pentru sinestezia vizual-auditiv-tactil. Lucrările ei par, la prima vedere, delicate, vaporoase, sugerînd o lume diafană. Dar, de fapt, dacă te uiți mai atent, sînt mai curînd viguroase și reflectă o lume în tumult și efervescență. În care uneori e fermecător și alteori îngrozitor. În care poți pluti, dar și care, la o atingere mai serioasă, se poate prăbuși asupra ta.
Foto: Cătălin Daniș