„Aș prefera ca, în timpul unei ședințe, eu, ca fotograf, să fiu foarte invizibil, iar ca om, să fiu foarte vizibil“ – interviu cu Alex GÂLMEANU

Face cu aceeași pasiune și la același nivel de top fotografie publicitară, fotografie de modă și, în special, portrete. Au trecut prin studioul său personalități din varii domenii, preponderent artistice, de la Șerban Pavlu, Victor Rebengiuc, Johnny Răducanu și pînă la Ana Ularu, Oana Pellea și Gică Hagi. Fotograful Alex Gâlmeanu a devenit la rîndul său o personalitate în domeniu și a ajuns să fie recunoscut în public. Atenția pentru detalii, perfecționismul profesional și capacitatea de a se conecta empatic cu cei pe care îi fotografiază au produs un portofoliu remarcabil. 

Aveți o carieră longevivă în fotografie. N-ați avut pînă acum momente în care v a plictisit fotografia sau nu v-a mai satisfăcut?

Mi se întîmplă foarte des asta. Trebuie să recunosc că mă aflu printre privilegiații care au supraviețuit mai multor generații de fotografi – cel puțin trei sau patru. Știu fotografi din copilăria mea fotografică, din adolescența mea fotografică, din maturitatea mea fotografică. Nu știu neapărat o cheie sau o rețetă a supraviețuirii și cred că nu mi se datorează, poate într-o proporție foarte mică, dar ce cred că mi-a rămas și sper să mi rămînă foarte mult timp e o anumită curiozitate. Sînt foarte curios cum a evoluat fotografia, ce instrumente noi vor compune fotografia viitorului. Vreau să învăț foarte multe lucruri, încerc să învăț, de exemplu, cu ce se mănîncă componenta asta de social media, care devine o enormă galerie de artă în care ai un public uriaș. Este foarte greu să aduni o sută de oameni într-o galerie de artă, în schimb pe un cont de Instagram poți să aduni zeci de mii de oameni. De vreo doi ani mă joc foarte mult cu drone. Încerc să le aduc mai pe toate în zona fotografiei de portret, dacă se poate. Încerc să am foarte multe experimente, încerc să mă duc într-o zonă video în momentul de față și cochetez cu foarte multe dintre tehnologiile moderne, tot felul de stabilizatoare de imagine, tot felul de lucruri de genul ăsta cu care încerc să mă obișnuiesc și să le-nvăț. Pentru că e ca și cum ai învăța să cînți la pian, sînt instrumente foarte diferite, în care omul e cea mai importantă componentă. Ai cumpărat instrumentul, dar să devii fabulos în a-l folosi durează o perioadă. Poate că ăsta este un posibil secret al supraviețuirii, în sensul să înțelegi ceea ce se întîmplă în jurul tău, să înțelegi schimbările și să nu le refuzi.

„Realitatea este că orice ai fi făcut, putea fi făcut mai bine“

Cum reușiți să armonizați componenta comercială a unei fotografii cu cea artistică?

Nu știu dacă pot să le armonizez în cadrul unui proiect anume, dar cu siguranță încerc să le armonizez la nivel de carieră. Dacă mă întrebi despre un fotograf, tendința mea este mai degrabă să caut căutările lui personale, să caut ce face el în afara job-ului, să caut să-i văd proiectele personale, să caut să-i văd implicările, căutările, cultura, valorile, din punct de vedere a ceea ce face el personal. De obicei, job-urile comerciale vin și cu un brief, adică există o temă pe care tu trebuie să o faci. Tema nu este neapărat dată de tine, ideea nu este neapărat a ta. Tu participi la a realiza ideea cu toate forțele pe care le ai și faci tot ce știi tu mai bine în ziua respectivă ca să ai un rezultat foarte bun, dar nu poți să zici despre acel job comercial că te reprezintă 100%. Există creativitate și aici, există toate surlele și toate trîmbițele, dar nu ești tu cu totul acolo. De asta eu cred că în opera oricărui creator ar trebui să existe un echilibru destul de bun între ceea ce înseamnă job-uri comerciale și ce înseamnă proiecte personale. Nu cred că un fotograf ar putea supraviețui și ar putea avea relevanță fără proiecte personale. Nu cred că un artist s-ar putea numi cu adevărat artist dacă nu are și căutări și frămîntări la el acasă, între patru pereți, pe care să le rezolve, să lucreze la ele, să strige puțin.

Vi s-a întîmplat să aveți sesiuni foto la finalul cărora să nu fiți mulțumit de nici o poză? Să vă spuneți: „Asta a fost un rateu cap-coadă și mai bine o uit“?

Din sutele de mii de declanșări pe care le fac, să zicem, anual, din toată cariera mea de fotograf, eu am adunat un portofoliu de vreo 200 de imagini. Acelea îmi plac cu adevărat și cu ele sînt foarte împăcat. Cele mai multe dintre ședințele foto se află într-o zonă gri, care nu se ridică neapărat la rangul de portofoliu. Este foarte dificil să faci un proiect foarte bun pe lună. E și o situație norocoasă. Dar aici intervine o anumită subiectivitate, pentru că tendința mea naturală este să fiu destul de nemulțumit. Clienții mei sau oamenii pentru care fotografiez nu simt asta, dar eu am avut mai mereu nemulțumirea asta și e ceva ce ține de propriul meu psihic. Sînt foarte greu de mulțumit. La un moment dat trebuie să se încheie ședința foto și trebuie să ai un rezultat, și cred că în 99,99% din cazuri am rezultate cel puțin decente sau cel puțin rezultatele pe care le așteaptă clientul meu. Nu se întîmplă să plec de la o ședință foto iar aceasta să fie cu adevărat un eșec din punct de vedere obiectiv. Din punct de vedere subiectiv, sînt foarte rar cu adevărat mulțumit de o ședință foto și mi se pare că întotdeauna exista cel puțin o variantă prin care puteam să fac mai bine. Dar învăț din asta și mi se pare cumva și un semn de sănătate. Se pare că atunci cînd crezi că știi, atunci cînd ești mulțumit, atunci cînd ai senzația că le-ai făcut pe toate extraordinar, ai închis niște uși, ai blocat niște situații pe care n-ar fi trebuit să le blochezi. Realitatea este că orice ai fi făcut, putea fi făcut mai bine.

Nu considerați că proliferarea imaginii și, implicit, a fotografiei pe toate canalele și în toată lumea a demonetizat ideea de fotografie și, prin cantitatea ei, i-a diminuat importanța? Orice posesor de smartphone se poate considera fotograf.

Și chiar este. Chestiunea e așa: nu toate domeniile fotografice sînt afectate în mod egal. În continuare, un portret de autor va fi un portret de autor. În lumea asta social media, în care oricine poate fi fotograf, se întîmplă să am mai mult de lucru decît oricînd. Dacă ar fi să fac o analogie cu muzica, după cum știi, există producție muzicală enormă la nivel mondial. Aproape orice puștan la un moment dat a cochetat cu a fi muzician. Cu cît industria este mai mare – și mi se pare că paralela cu industria muzicii este foarte bună –, cu atît vîrfurile din acel domeniu vor fi mai importante. Mi-aș dori foarte mult să ajungem în situația în care un fotograf să fie în stare să umple un stadion întreg. Așa cum unui muzician – de succes sau nu – nu îi este frică de faptul că mai există milioane de muzicieni pe planeta asta, așa nici unui fotograf nu ar trebui să-i fie teamă că oricine din jurul lui poate fi fotograf. Asta ar trebui să fie o locomotivă foarte puternică. Dacă vrei să fii în fruntea unei mulțimi, îți dorești ca acea mulțime să fie mare, nu mică, pentru că atunci cînd e mare are și greutate. Dacă vrei să schimbi cu adevărat lumea, nu o poți face de unul singur, o poți face prin grupuri foarte mari de oameni. De-aia muzica se află mai des în situația de a schimba lumea. Au fost foarte multe situații cînd cu o melodie bine cîntată s a schimbat o filosofie întreagă. Fotografia e foarte puternică, potențialul e foarte puternic. Abia aștept să ne aflăm niște grupuri enorme de fotografi, este ceva ce-mi doresc și cred că acum trăim un pic de Vestul Sălbatic, dar se va sedimenta cumva, vor ieși și lucruri foarte bune.

Să presupunem că din instrumentarul dvs. fotografic ar dispărea pentru un timp posibilitatea de a edita pozele și ar trebui să le dați drumul în lume așa cum au ieșit în momentul în care ați apăsat pe declanșator. Cum credeți că ar fi situația asta? Depindeți în mare măsură de postprocesare?

Aș fi foarte fericit în sensul că, așa cum am zis la început, mă bucur de o carieră îndelungată și am prins fotografia în diversele ei etape. Am prins momentul ăla în care fotografiile se puteau retușa cu foarte mare greutate, direct pe negativ. Genul ăla de fotografie pe mine m-a educat. Eu nu mă bazez pe retuș. Chiar dacă la final folosesc retuș, încerc să obțin maximum din ceea ce se poate la ședința foto. Mi se pare că ăla e momentul în care te numești fotograf și aia ar trebui să faci ca fotograf: să te dai peste cap și să obții maximum posibil din ceea ce se poate obține cu lentile și lumină în fața aparatului de fotografiat. Nu mi se pare corect să știi că ai putea avea anumite abordări la ședința foto, care ar face rezultatul mai bun, dar nu le faci pentru că ți-e mai ușor să le faci în postproducție. Mi se pare nepotrivit. Sigur, la un moment dat sînt niște lucruri pe care nu le poți face cu optică și lumini, dar măcar să fi ajuns tu în punctul ăla în care să nu te mai ajute optica și luminile.

Ați declarat că vă abordează diverși oameni pasionați de fotografie ca să vă adreseze întrebări punctuale. Care e întrebarea pe care o auziți cel mai des?

Fotografia are o componentă filosofică foarte importantă și mai degrabă mi-ar conveni zona aia, dar cele mai multe întrebări sînt tehnice: ce aparat ar trebui să-mi cumpăr? Ce ai zice de aparatul ăsta versus aparatul ăstălalt? Ce crezi despre obiectivul ăsta? Sînt întrebări foarte punctuale și foarte pragmatice, cu soluții imediate. Iar cel mai des întîlnită întrebare este ce cred despre un anumit aparat de fotografiat sau ce aparat de fotografiat ar trebui să cumpere omul respectiv. Adică investițiile astea primare în fotografie.

„Cele mai bune fotografii sînt cele pe care le-ai văzut cu ochiul liber, dar n-ai reușit să le captezi“

Ați menționat componenta filosofică a fotografiei. Aveți și o definiție în acest sens?

Nu cred că am o definiție filosofică, dar îmi place foarte mult exercițiul autenticității. Cred că în zona asta mă regăsesc. Nu știu dacă e neapărat o filosofie fotografică, dar îmi place să încerc să transform aparatul de fotografiat, dintr-un obiect foarte vizibil, în timpul unei ședințe foto, într-un obiect invizibil. Îmi place să nu simt existența aparatului de fotografiat în figura și expresia celui pe care îl fotografiez. Mi se pare că abia atunci apare „realitatea“, cînd aparatul de fotografiat în timpul unei ședințe foto se află foarte departe emoțional – nu fizic, fiindcă el trebuie să fie acolo unde-i e locul –, să fie un obiect care nu contează. Aș prefera ca, în timpul unei ședințe foto, eu, ca fotograf, să fiu foarte invizibil, iar ca om, să fiu foarte vizibil. Dacă ar exista posibilitatea tehnică de a-mi instala aparatul de fotografiat undeva în ochi sau în cap, aș face-o fără nici un fel de ezitare pentru că mi-aș dori să elimin aparatul de fotografiat din procesul fotografic, în continuare făcînd fotografii.

E o mică dramă pe care o trăiește aproape orice fotograf care are căutări intense în zona fotografiei: cele mai bune fotografii sînt cele pe care le-ai văzut cu ochiul liber, dar n-ai reușit să le captezi vreodată. Pentru că însăși ducerea aparatului la ochi în contextul ăla a spart ca un balon de săpun tot ce ai văzut tu minunat acolo. Faptul că ești așa, cu ochiul gol, arată extraordinar, iar momentul în care tu ai dus aparatul de fotografiat la ochi te schimbă pe tine, schimbă funcția ta de-acolo și schimbă întregul univers din fața ta raportat la funcția ta pentru că, brusc, din observator ai devenit fotograf, iar tot microuniversul ăla relaționează altfel la tine. Asta ar fi foarte interesant și am văzut pînă acum fotografii absolut minunate pe care aș fi putut să le fac, dar pentru simplul fapt că m-am dus acolo cu aparatul de fotografiat am stricat mirajul.

a consemnat Andrei VORNICU

Foto: Cătălin Georgescu