Artă cu participare
Mă foiesc uşor pe scaunul pluşat, roşu. Pe scenă se întîmplă chestii incredibil de amuzante şi de inteligente. Un performer îmbrăcat total în negru, subţirel, aproape emaciat, spune ceva care ne face pe toţi să rîdem în hohote. Sala freamătă, se schimbă impresii şoptite, tipul de pe scenă încurajează rumoarea şi agitaţia care ne-a cuprins pe toţi. E cînd într-un capăt, cînd în celălalt capăt al scenei. Nu poate sta locului, vorbeşte din ce în ce mai repede. Tipul reinterpretează deconstructivist rutina unui magician. Sala freamătă în continuare. Se aud oh-uri şi ah-uri, eu mă bucur laolaltă cu oamenii din jurul meu. Simt în nări parfumul unei doamne, undeva în dreapta mea o tînără s-a prins cu ambele mîini de braţul companionului ei şi a făcut nişte ochi mari-mari în care licăreau luminile scenei. Mă foiesc iar pe scaun pînă cînd o lumină orbitoare mă ţintuieşte locului.
„Reflectorul e pe mine. Reflectorul e pe mine. Reflectorul e pe mine.“ Nu pot decît să macin în creier chestia asta care mi se întîmplă chiar acum. Am paralizat. Strîng braţele scaunului pluşat pînă mi se albesc degetele. Tipul de pe scenă agită un joben din care, tradiţional, se scot iepuri şi mă cheamă în gura mare lîngă el. „Hei, domnişoara brunetă din rîndul trei! Haideţi!“, zîmbeşte ăsta larg, iar eu leşin încetul cu încetul şi ies de-a binelea din coşmar.
Am visat. Am visat un vis urît pentru că toată viaţa am fugit de rolurile simpatice pe care te invită să le joci vreun artist ca ăsta din vis sau din orice alt gen de artă participativă, să-i zicem. Multă lume acceptă cu graţie aşa ceva şi chiar se descurcă admirabil. Eu sînt un dezastru mut. Mă apucă o panică pînă la lacrimi în momentul în care mi se dă pe neaşteptate un rol pe scenă. Nu-mi plac happening-urile în care eşti împins brusc în mijlocul acţiunii şi lumea se aşteaptă de la tine să improvizezi ceva, să trăieşti momentul, să faci ceva inteligent. Nu ştiu să fac nimic inteligent, vreau doar să fiu lăsată în pace să privesc, să ascult, să înţeleg ce-oi putea înţelege şi să mă bucur de spectacol. Iar dacă cineva ar vrea să mă omoare de-a binelea, m-ar duce într-un local de karaoke şi m-ar pune să cînt acolo. Asta ar fi umilirea supremă. Dintre toate spectacolele, happening-urile, instalaţiile artistice şi altele asemenea care se fac cu implicarea spectatorului, pot cel mult să accept genul de muzee interactive în care eşti lăsat să atingi de capul tău diferite exponate, să testezi lucruri fără să fii privit neapărat de zeci de ochi. Ideea e că nu-mi place să fiu chemată pe scenă, nu vreau să scot lucruri din joben, nu vreau să improvizez la microfon şi, cu atît mai mult –
– nu vreau să cînt în public.
Îmi plac exponatele de modă veche. Vreau tablouri masive în culori sumbre, în rame somptuoase care stau demne pe perete, vreau -isme moderne şi contemporane încremenite acolo sau testate de alţii, cu mine vizitator-spectator lăsat în pace să le înţeleagă pe îndelete. Vreau să văd ceasuri prelinse în ritmul meu. Nu vreau mîini ieşind din tablouri şi obligîndu-mă să dau noroc cu ele. Îmi lipseşte lejeritatea altora şi reacţia rapidă. Sînt un motor cu aprindere lentă, fără talent de performer, ca toţi sfioşii pămîntului.
De aia, atunci cînd mă gîndesc la nonşalanţa şi inconştienţa copilăriei, mă apucă rîsul. Cum trebuie să fi arătat în autocar, într-o excursie cu clasa, printr-a III-a, la Slănic Prahova, spunînd bancuri la microfon, în faţă, lîngă şofer? Ce banc penibil oi fi spus atunci, abia ridicată dintr-un mare rău de maşină din cauza căruia vomitasem mai tot drumul? Dar cum oi fi fost în scenetele jucate la serbările şcolare? Îmi povestea maică-mea că eram sufletul spectacolului pe acolo. Doamne, nu vreau să ştiu.
Tot ce ştiu acum e că n-am treabă cu arta participativă. Sînt o afidă minusculă, invizibilă în situaţiile astea. Sau, mai bine, sînt la rîndul meu un obiect de muzeu, inert şi viu în acelaşi timp. Cu un cordon roşu de jur-împrejur şi o mică pancartă nasoală: „Nu atingeţi exponatul“.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.