Arhipera, ediția din 2023

La zece ani de la susținerea tezei mele de doctorat, cu titlul ArhiPera – arhitectura socială participativă, problematica cercetată pare mai actuală ca niciodată. Segmente largi de populație trăiesc în sărăcie locativă extremă, iar absența unor politici publice coerente, capabile să rezolve problemele sociale al căror efect este lipsa unui acoperiș deasupra capului multor familii, din România sau de oriunde, continuă să șocheze.

Cei zece ani care au trecut au arătat, dacă mai era cazul, că problemele noi și urgente ale umanității pun în umbră vechea racilă a inechității sociale, iar faptul că mulți copii au șansa de a merge la școală, dar nu o pot valorifica, rămîne marginal în raport cu oricare dintre preocupările majore ale societății. Încălzirea globală ne frămîntă pe toți, dar soluțiile care prevăd tranziția la automobilul electric îi exclud pe aceia care încă nu-și pot permite un automobil vechi, cu motor termic. În perioade de pandemie închidem școlile și învățăm online, pierzînd din vedere pe aceia, mulți, care nici nu au curent electric. Încercăm să supraviețuim fiecare pe cont propriu, uitînd cu desăvîrșire de ceilalți. Ne propunem să nu murim noi și ai noștri, gîndindu-ne că moartea cea mai ușoară este a altuia. Războiul monopolizează guvernele în efortul creativ de a găsi politici publice eficiente pentru refugiați, iar grupurile vulnerabile autohtone trebuie să găsească singure mijloace de subzistență, ca și pînă acum. În fond, au antrenament, de ce l-ar pierde?

În acești zece ani, Asociația ArhiPera a continuat să furnizeze un exemplu de bună practică în domeniul proiectării participative și construirii pentru grupuri vulnerabile. De la momentul doctoratului, publicat online ca sursă liberă, pe site-ul asociației ArhiPera, am mai proiectat și construit șase locuințe unifamiliale în Belciugatele (Călărași) și un centru comunitar în Chiojdu (Buzău), am mai organizat zece școli de vară și am educat în vederea practicării arhitecturii sociale participative un număr mare de studenți ai Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Am organizat conferințe interne și internaționale pe această temă și am militat pentru o preocupare constantă față de mediul construit precar în care trăiesc mulți din semenii noștri. Din 2018, de cînd scriu în rubrica „Urbe în vorbe” a revistei Dilema veche, am publicat numeroase articole care preiau teme dezbătute în cadrul cercetării doctorale, ca accesibilitatea, incluziunea socială, sustenabilitatea socială și de mediu. Însă acum, în 2023, simțim efectele subfinanțării pe termen lung din sectorul ONG real și vedem multe asociații și fundații care se închid și se retrag, pierzîndu-și capacitatea de a-i ajuta pe ceilalți. Este momentul să capotăm și noi și să renunțăm la ceva ce pare că interesează din ce în ce mai puțin autoritățile centrale? Este momentul demisiei dintr-o activitate care pare caducă și lipsită de perspectivă, atunci cînd amenințarea nucleară sau a unui nou război mondial ne învelește gîndirea într-o ciupercă densă și opacă?

Poate că acest moment nu a venit încă. Poate că mai este speranță. Iar faptul că ArhiPera a reușit să convingă la nivel internațional și să primească finanțare pentru a construi proiecte ce reprezintă modele de integrare sustenabilă în context, pentru sprijinirea comunităților locale, îmi dă încrederea că, poate, după un deceniu de practică, arhitectura bună, adică acea arhitectură care face bine unor comunități, începe să găsească teren fertil. Pentru aceasta, însă, este nevoie de un efort constant și coordonat, iar publicarea tezei de doctorat ArhiPera – arhitectura socială participativăeste un prim pas în cunoașterea fundamentelor teoretice și practice ale unui domeniu sensibil și discret, dar care are nevoie de auditoriul potrivit. Am decis să public teza așa cum a fost redactată în ianuarie 2013, fără a actualiza textul ori a opera adăugiri și completări, cu excepția actualizării bibliografiei cu cîteva titluri de cărți semnificative apărute între timp. Nu am eliminat din text părțile ce au mai fost publicate, căci structura tezei, care prezintă istoria fenomenului, extrage teoria din istorie și apoi o aplică la practică, nu putea fi trunchiată fără a-și pierde logica discursivă și aplicabilitatea în cîmpul unei atît de necesare experiențe directe, acolo unde conceptele teoretice sînt aruncate în creuzetul practicii care le verifică și le validează sau nu, în contexte sociale, politice și economice mereu schimbătoare.

Sper ca această carte să ajungă la cît mai mulți studenți, cercetători, consilieri, consultanți, primari și miniștri, și ca publicul ei să găsească temeiul de a practica o arhitectură bună pentru oamenii care nu au acces la ea. Iar acest articol este chiar postfața autorului la ediția din 2023 a cărții ArhiPera, publicată la Editura Universitară „Ion Mincu”, o poveste frumoasă care continuă și care, sper eu, va fi dusă mai departe de tinerii arhitecți care cred cu tărie în ea, dar, mai ales, în ei înșiși.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.