Ardealul e cool? Despre ardeleni, moldoveni, olteni şi alte „triburi“
Sînt pe jumătate ardeleancă – mama mea s-a născut și a crescut la Cluj. După terminarea cu note mari a facultății, a ales repartiția la București, pentru că orașul mai mare și necunoscut o atrăgea, în vreme ce simțea că orașul ei natal devenise sufocant. Mi a povestit că dacă se plimba de mînă cu un băiat pe Corso, după o jumătate de oră „știa tot Clujul“ sau cel puțin toate cunoștințele ei care le comunicau și părinților despre noua sa „achiziție“. De obicei, așa se întîmplă doar în orașele mici, însă mama mi-a dat de înțeles că pe la începutul anilor ’70, Clujul era, în multe sensuri, un oraș „mic“ și destul de provincial. Alegerea repartiției i-a schimbat viața, desigur. La București, a dobîndit independența pe care și-o dorea, a fost o ingineră anonimă printre alte mii de ingineri anonimi, l-a cunoscut pe tata, care era un bucureștean tipic, și așa am apărut eu. Care, la rîndul meu, mi-am petrecut o parte din copilărie la Cluj, pentru că acolo rămăsese toată familia mamei. Recunosc, m-am atașat mai mult de Cluj decît de București, poate și pentru faptul că îmi petreceam acolo toate vacanțele de vară. Pentru mine Clujul are și acum o atmosferă de vacanță. Copil fiind, observam, totuși, diferențele. Și, de data aceasta, vorbim despre anii ’80: Bucureștiul era mai murdar, aglomerat, oamenii aveau mai mult tupeu, mitocănia era la ea acasă, în timp ce Clujul era curat, mai liniștit, oamenii erau mai calmi, mai politicoși, mai surîzători. De fapt, cred că o parte importantă a educației unui copil, cea care nu se primește la școală, este tocmai observarea diferențelor, în general, și înțelegerea lor: cum sînt eu? cum sînt ceilalți? Gianni Rodari, în cartea sa Gramatica fanteziei, scria, citîndu-l la rîndul său pe Henry Wallon, că gîndirea copilului se formează prin perechi, de pildă ideea de „moale“ nu se formează înainte sau după ideea de „tare“, ci simultan, într-o ciocnire care e generare, iar elementul fundamental al gîndirii este tocmai această structură binară.
Dar să revenim la Clujul copilăriei mele… Cînd aflau că sînt din București, mulți clujeni adulți îmi spuneau că au fost o singură dată sau poate de două ori în capitala țării și că n-ar putea în ruptul capului să locuiască acolo. Orașul cel mare li se părea străin și ostil. Nu mă deranjau glumele cu „mitici“ ale verișorilor mei, însă înțelegeam că pe undeva exista o animozitate și că cei din Nord se considerau într-un fel superiori celor din Sud. Mi-am însușit oarecum acest mod de a gîndi și multă vreme am idealizat Ardealul, în general, și Clujul, în special. Și astăzi, ca și atunci, cînd mergem cu mașina spre nordul țării, pe Valea Oltului, de pildă, depășim județul Vîlcea și intrăm în județul Sibiu, observ pe marginea drumului primele case tipic ardelenești, inima începe să-mi bată mai tare, am un sentiment de mîndrie că sînt măcar pe jumătate de acolo, că nu sînt doar un alt „Mitică“ din Sud care vizitează Ardealul turistic. Totuși, cu timpul mi-am mai temperat entuziasmul. Nu doar hipsterii bucureșteni iubesc Ardealul și se visează la Cluj mai ceva ca la Berlin. Idealizarea Ardealului a devenit o modă în sine.
Săptămîna trecută am publicat un articol despre cîteva dintre realitățile satului românesc. Articolul ar fi trecut poate neobservat dacă nu aș fi precizat că satul era de undeva „din Ardeal“. Așa că a stîrnit un mic val de ură. Cum îmi permit să scriu „mizerii“ despre Ardeal? În satul ardelenesc nu există bețivi, oamenii nu beau deloc, sînt chiar antialcoolici, băutura este doar pentru oaspeți. În satul ardelenesc, mîncarea este culmea rafinamentului gastronomic și, în plus, „se mănîncă sănătos“. În satul ardelenesc, oamenii muncesc de dimineață pînă seară. Și, cel mai ridicol comentariu dintre toate: în satul ardelenesc nu există caniculă! (posibil ca Ardealul să se fi mutat prin Peninsula Scandinavă și noi să nu știm…).
Mi-am dat seama că s-au adunat o serie de clișee și de stereotipuri legate de Ardeal care pornesc tocmai dintr-o înflăcărare comună, ca să nu-l numesc „patriotism“ local exagerat (se întîmplă și pe la alții, vezi numai landurile germane și eterna competiție dintre ele). Nu degeaba prințul Charles și-a cumpărat o casă în Transilvania, că doar nu era să-și ia o casă pe la Slobozia sau Buzău! Iată, Ardealul a căpătat și un „atestat“ princiar. E clar, acolo e „calitatea“ (pînă și reclamele se încadrează în acest trend, acum îmi amintesc doar una care pune accent pe „fainoșag“, un ingredient inventat pe care eu îl asociez, nu știu de ce, cu potențiatorul de gust). Dacă satul din articolul meu, despre care am scris cu duioșie și înțelegere, de altfel, ar fi fost pe undeva prin Sud sau n-ar fi existat nici o localizare, posibilii comentatori ar fi clătinat din cap cu tristețe și n-ar mai fi avut ce să comenteze. Cînd vorbim (și scriem) despre lucrurile care merg prost în general în România, toată lumea este de acord: ce să-i faci? N-ai ce să-i faci! Atunci cînd îndrăznim să particularizăm, apar diferențele. Implicit, apar apartenența la grup și intoleranța față de cei care nu fac parte din grupul nostru.
Pînă să ne mutăm cu toții în Ardeal, părăsind celelalte zone „calamitate“ ale țării, și să „stricăm“ și Ardealul (așa cum am „stricat“ Vama Veche, Delta și alte locuri idilice pe care, de fapt, am încercat să „le salvăm“), constat că, în contexul de astăzi în care oamenii încep să vadă numai în alb și negru (apropo de binomul fantastic al lui Rodari) și să ignore nuanțele, mentalitățile românești involuează. Dacă în urmă cu vreo 30 de ani patriotismul local era temperat și se reducea de multe ori la celebrele bancuri cu ardeleni, moldoveni, olteni la care rîdea toată lumea, inclusiv „categoriile“ amintite, astăzi oamenii așteaptă doar motive să se inflameze și să-și apere apartenența. Nu vor să fie confundați cu „ceilalți“. Așa că am senzația că am început să ne împărțim din nou în triburi care își delimitează teritorii și cînd n-au ce face își aruncă sudălmi peste munte. Se întîmplă tocmai cînd a început să existe o oarecare descentralizare culturală, ceea ce e de bine, cînd orașele mici iau inițiative, iar cele mai mari își (re)creează o identitate proprie, după 50 de ani de uniformizare comunistă. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi gîndim, de fapt, provincial.
Sînt ultimul om care ar scrie „mizerii“ despre Ardeal. Totuși, nu-i mai simt „superiori“ pe ardeleni, așa cum îmi imaginam în copilărie. E adevărat, satele de acolo arată altfel, mai bine decît cele din Sud. Însă… se bea la fel ca peste tot în țară (poate că n-ați văzut ardeleni care fac urît la băutură, eu da!), unii oameni muncesc, alții ba, mîncarea de la țară nu prea e conform sfaturilor nutriționiștilor și da, există caniculă! Ei bine, cînd „salvăm“ și Ardealul?
Foto: adevarul.ro