Aproape toamnă
N-am mai fost niciodată la mare atît de tîrziu în septembrie. Ba nu, mint, am fost o dată, acum mai bine de 20 de ani în Vama Veche, pe 5 octombrie, era singurul cort de pe plajă, cortul meu verde, iglu, îi pierdusem aproape toate bețele pe la munte, prin Deltă, atîrna șui într-o parte, un soldat în rezervă. Apa a fost incredibil de caldă atunci, am făcut baie ore în șir cu niște băieți și fete pe care îi cunoșteam vag din alte ieșiri, însă se întuneca repede, seara ne adunam la Mitocanu care era în construcție, la niște mese improvizate, și venea un băiat de-al locului care ne aducea băutură ieftină din vamă. Iar pe la douășpe noaptea stăteam cu băiatul ăsta din 2 Mai – oare cum l-o fi chemat? –, stăteam lungiți pe spate pe șoseaua care mergea spre Bulgaria, nu fusesem niciodată în Bulgaria pe atunci, nu trecea nici o mașină, nici un TIR, ne țineam de mînă și ne uitam la stele, asta a fost toată idila noastră. A doua zi mi-am strîns cortul verde iglu care acum zace în pivniță și am plecat.
Luna septembrie, la mare, îmi dă o senzație de deșertăciune, de capăt de lume, de parcă se termină totul și nu mai începe nimic, se închid cîrciumi, hoteluri, ferestrele tonetelor cu înghețată și clătite se bat în cuie, toate umbrelele și șezlongurile se strîng, veselia se stinge. Luna septembrie la mare e nostalgie pură, lumina e aur curat. Cînd treci prin stațiunile „clasice” românești, prin Eforie, pe lîngă Costinești sau Neptun, nu mai stai în cîrd de mașini, nu mai vezi turiști bronzați, cu burți care atîrnă și cu pungile cu bere rece de la Lidl, traversînd pe trecerile de pietoni, nu mai vezi copii cu colace la brîu, nu mai vezi pe nimeni, nu mai vezi dughene cu lubenițe, marea în extrasezon e un pustiu suportabil, reconfortant. Treci prin vama cu Bulgaria aproape fără să oprești, la magazinele duty-free sînt doar mașini de Constanța, oameni care vin după cartușe de țigări, alcool și baxuri de nectar bulgăresc de caise, micul trafic local își reintră în drepturi, îți amintești să-ți cumperi vinieta, la ghișeul unde mereu e cîte o coadă acum nu mai e nimeni. Și intri în acel spațiu care pentru mine e deja mitic, Dobrogea sălbatică, a noastră, a lor, nici nu mai contează, dar cred că e mai bine că e a lor pentru că nu se distrug plaje, nu se reconfigurează terenuri, nu se vinde, nu se cumpără, nu apar peste noapte resort-uri de cinci stele. Faci stînga către Krapeț, cu drumul acela umbrit de copaci către un sat amorțit, scufundat în vegetație. Totul e închis, s-a închis pînă și complexul Ianița care reprezintă o formă decentă de capitalism bulgăresc, campingul își așteaptă mușteriii abia anul viitor, e extrasezon și plaja aia uriașă, fantastică, în care urmele de pași ale celor care au venit aici ieri-alaltăieri încă se văd pe nisip, e numai a ta. Te urci din nou în mașină, urmează alte sate, de-a lungul șoselei bulgărești, ale căror denumiri pot să nu-ți spună nimic dacă te îndrepți spre Nisipuri sau Sandy Beech, la all-inclusive, în ultimii zece ani am ajuns să le cunosc aproape pe de rost pe fiecare, Ezereț, Șabla, Tiulenovo, inclusiv micul orășel comunist Kavarna unde am băut cel mai bun Aperol din viața mea, la un bar de la parterul unui bloc jupuit, socialist. Și la Cap Caliacra e puțină lume, cîțiva turiști germani de vîrsta a treia, soarele încălzește plăcut și bate vîntul în rafale, același vînt din sezon, etern, aceeași atmosferă neverosimilă de Mediterană, aceeași mare foarte albastră deși e Marea Neagră care se întinde pînă departe, acordeonistul de la poartă continuă să cînte, cîntă acum muzică de film și Piazzolla, îi dau zece leva, nu i-am dat niciodată nimic deși acordeonul lui mi-a însoțit plimbările de fiecare dată. Și la Dalboka, la ferma de midii, sînt doar trei mese ocupate, nu mai trebuie să lași mașina tocmai în vîrful dealului pe care după aia ești nevoit să-l urci cu soarele în cap și cu burta plină, ospătarii sînt plictisiți după ce o vară întreagă au cărat mii de ligheane cu scoici, le comandăm tot pe cele simple, natur, gustul e același, al mării, le mîncăm pe îndelete, privind pescărușii care țipă și se bat lacomi după fiecare bucățică de pîine pe care le-o arunci. Totul se întîmplă deja ca un ritual din fiecare an – opririle prin sate, plimbarea de la Caliacra, scoicile de la Dalboka, marea.
Ajungem la Balcic, pe un drum care iese din șoseaua principală și șerpuiește pe coastă, vecinătatea mării îți dă o senzație de fericire. E genul ăla de fericire măruntă care te urmărește un an întreg, e o tresărire, o sclipire, atunci cînd treci de un cot al drumului și vezi marea, atunci cînd bei un pahar de vin și ai marea în spate, ca un decor, atunci cînd te plimbi de-a lungul plajei și doar îți uzi picioarele, la limita dintre nisip și apă. Gazdele ne așteaptă deja în fața pensiunii, sînt un cuplu de bulgari în jur de 50 de ani, ea lucrează „la municipalitate”, deși e deja bunică, are doi nepoți de 2 și 5 ani. N-am mai fost în Balcic de peste 15 ani, îi spun, și sînt foarte curioasă de modul în care s-a schimbat locul. Cînd mă gîndesc la toți acești ani – 20 de ani de la întîmplarea cu cortul, în octombrie, din Vama Veche, 15 ani de la prima incursiune la Balcic –, totul mi se pare de necrezut... cînd au trecut acești ani? Prima escapadă la Balcic a fost de fapt o aventură, nici măcar nu aveam mașină, am plecat spre Balcic și spre castelul reginei Maria cu rucsacul în spate, am schimbat trei microbuze, unul de la București la Călărași, apoi am trecut prin vamă pe jos, la Silistra, alt microbuz de la Silistra la Dobrici, cel mai urît oraș comunist pe care l-am văzut în viața mea, atunci, apoi ultimul microbuz ne-a dus de la Dobrici la Balcic, în total 12 ore de călătorie. Mi-amintesc că am căzut la datorie eroic pe plaja principală, cea de lîngă silozuri, cu cîte o doză de bere bulgărească în mînă, dar am reușit să ne ridicăm la fel de eroic și să căutăm o gazdă, am dat peste o bătrînică ce vorbea românește și care ne-a oferit o cameră din casa ei „cu vedere la mare”, la un preț derizoriu chiar și pentru niște studenți săraci ca noi. Și atunci am făcut cunoștință pentru prima dată cu minunatele pisici din Balcic care sînt peste tot, te pîndesc, se alintă, te așteaptă la mesele de la cîrciumi, fiecare masă e cu pisica ei. Iar acum, în extrasezon, am avut senzația că Balcic nu e altceva decît o uriașă colonie de pisici, la malul mării, pentru că turiștii erau aproape invizibili. Orașul intrase într-un soi de transă ce precedă hibernarea, era aceeași liniște de capăt de lume, mai că puteai auzi frunzele cum cad cu un foșnet discret, începuse școala, copiii de la liceul de artă pictau pe plajă, totuși cele mai multe dintre restaurantele și barurile de pe faleză rămăseseră deschise, deși nu aveau mai multe de doi-trei clienți, ospătarii și patronii te îmbiau să intri vorbindu-ți pe românește, amabilitate și zîmbete, muzică în surdină, se înserează repede și nu prea mai ai altceva de făcut decît să te uiți în zare, la luminițele hotelurilor care sclipesc din ce în ce mai puține pe coasta de alături, de la Albena. Ne-am petrecut o seară burgheză, tolăniți pe șezlonguri sub umbrelele din stuf ale unei mici plaje private, am băut cocktailuri fistichii, ne-am simțit pe o mică insulă tropicală. Am mîncat și la domnul Popov, la un mic restaurant de familie, iar domnul Popov ofta și pufnea – De unde au mai apărut și ăștia tocmai acum, la final de sezon? Iar trebuie să pun masa! –, ne-a adus cernokop, peștișori dulci și proaspeți din mare, salata șopska și lipie cu usturoi și iar a oftat – Of, of, nu mai pleacă! –, s-a înveselit doar atunci cînd i-am mulțumit pe bulgărește și i-am zis că știu de „Leka noci deța”. La castel, cîțiva vizitatori vorbeau aproape în șoaptă, ca să nu deranjeze, orașul își pierduse aura estivală de „stațiune”, devenise doar un sat de la marginea mării, ca la începuturi, unde chiar și o regină își poate găsi liniștea. Mi-a părut rău cînd am plecat, aș mai fi stat acolo o săptămînă, o lună, mai ales că vremea era atît de frumoasă, cu lumina aia de aur atît de caldă, de nostalgică, dar lucrurile bune se termină repede, vara însăși se termină prea repede, abia dacă ai avut suficient timp să te bucuri de ea, asta e, vine iarna, vine întunericul... Leka noci deța!