Apă caldă și căldură
Să ai căldură și apă caldă au fost, de ani buni, lucruri normale. Mi se părea de la sine înțeles ca, atunci cînd mă trezeam, să pot deschide geamul larg și să mă simt confortabil în casă. Ori să mă lăfăi în baia fierbinte, eventual lăsînd apa să curgă nu știu cît înainte.
Și asta, locuitor la bloc fiind. Într-un bloc făcut în anii din urmă ai comunismului, urît cît cuprinde pe dinafară, cu dimensiunile camerelor standard și dotările tot standard. Fără centrală proprie, doar cu aerisitoare la aceleași calorifere dintotdeauna.
Uitînd, lăfăindu-mă în confortul ăsta minimalist, dar suficient, una dintre viețile mele anterioare. Cea din România comunistă a fioroșilor ani ’80. Perioada asta fără căldură și apă caldă m-a teleportat fix prin iernile de prin 1983 pînă în 1989. Cînd eram, totuși, privilegiați pentru vremurile alea, fiindcă locuiam în centru, aproape de Piața Romană. Chiar dacă apartamentul nostru era la parter și se inunda tot timpul, era friguros și igrasios. Nu conta asta. Eram în centrul centrului și, drept urmare a acestui privilegiu, aveam următoarele avantaje: mă puteam întoarce seara oricît de tîrziu, chiar singură; aveam lumină mai tot timpul, nu țin minte să se fi stins la noi, ca-n multe alte cartiere; și, fiind aproape de traseul lui Ceaușescu prin zonă, ne „bucuram“ ades, prin fața geamurilor, în special al celui de la baie, de prezența băieților în costume cenușii care se asigurau că totul urma să funcționeze conform planului și că nimeni nu urma să stea în calea convoiului prezidențial.
Ultimul de pe lista de „avantaje“ nu e o glumă: i-am văzut, de nenumărate ori, cu ochii mei (mai ales cînd mă duceam la baie) pe securiștii epocii, literalmente niște bărbați în costume cenușii dotați cu niște aparate ce păreau walkie-talkie-uri, în care bîiguiau diverse chestii. Explicația e simplă: blocul nostru avea o poziție strategică, era în centru, dar în spate ferestrele nu dădeau la stradă, în zona din jurul lui erai ferit de forfota ei. Mama mea țipa mereu, pe geamul de la baie, la băieții în costume cenușii. Apostrofarea cea mai frecventă era: „Perversule! Te reclam!“.
Și era într-un fel nostim, pentru că replica asta reducea instituția respectivă la dimensiunile unei farse de prost gust. Dar în altul, tragic, pentru că știam că, de fapt, era mult mai mult de atît, că aparent inofensivii băieți în gri nu erau deloc inofensivi, că te puteau turna și aresta cînd ți-era lumea mai dragă, dacă deveneai periculos. Și că îți invadau intimitatea, așa cum mama mea o striga ad litteram, într-un mod mai profund: „vegheau“ tot timpul asupra noastră, abia așteptînd să scoatem capul. Și, dacă am fi făcut-o, ne-ar fi dat în el cu un ciocan, ca să-l băgăm înapoi la cutie, asemenea animăluțelor dintr-unul din jocurile de la mall.
În orice caz, pe vremea lor, dacă lumină aveam, căldură nicidecum. Oamenii improvizau cum puteau, iar improvizațiile intrau în cotidian, nici nu mai păreau ceva special. Cea mai simplă metodă era să dai drumul la aragaz (gaze, în general, erau). Noi făceam și asta, din cînd în cînd. Pînă cînd, într-o noapte, pe „tura“ tatălui meu vitreg de atunci, focul dat la maximum a cuprins puzderia de ciorapi ce se legănau cuminți deasupra lui, înșirați pe sfoară. Am avut noroc că singurele victime au fost respectivii ciorapi.
Dar de atunci încolo n-am mai dat flacăra aragazului la maximum. Am făcut rost – evident, la negru – de o rezistență, cred că așa se numea, făcută de cineva de la institutul de proiectări unde lucra unchiul meu. Era o chestie mică și metalică în mijlocul căreia trona o bară. Care, dacă o băgai în priză, se-ncingea, se făcea roșie ca focul și-ncălzea destul de bine întreaga cameră. Dormeam noaptea cu ea, ni se garantase că era safe. Cert e că n-am pățit niciodată nimic cu respectivul device. Dimpotrivă, îi port o amintire duioasă.
Așa cum tot cu duioșie îmi amintesc de improvizațiile pe care trebuia să le punem pe noi ca să nu murim de frig, salvatoarea rezistență nefiind suficientă: treningurile, pijamalele și șosetele flaușate erau doar un început. Alte acoperăminte novatoare pentru te miri ce parte a corpului le eclipsau: bunicul meu îmi făcuse, de pildă, un fel de pantaloni scurți dintr-un pulover vechi, pantaloni care se purtau pe sub orice fustă sau pantaloni adevărați.
Ideea e că-n lunile astea de toamnă tîrzie, un pic înainte să se facă 30 de ani de la revoluție, frigul din casă mi-a amintit de perioada anilor ’80. Pe lîngă o oarecare inevitabilă duioșie a amintirilor, sentimentul predominant e unul de frustrare și revoltă: nu mai e în nici un fel momentul să retrăim asemenea senzații tari. Desigur, oricine, dacă are bani suficienți, își poate pune o centrală de apartament. Dar nu asta e ideea, ci ca toată lumea, inclusiv cei care nu își permit sau nu au energia de a face transformări majore, să nu sufere de frig în apartamentele lor. Și să se poată spăla, fără să încălzească oala pe aragaz, cînd au chef. Căci, altfel, deja am început să ne simțim ca-ntr-un soi de tabără, pre-apocaliptică, în care ne trezim cercetași fără voia noastră.