Anul 1996

Un alt an care merită aniversat, din punctul meu de vedere, este 1996. În ce mă privește pe mine, pentru că atunci s-a născut copilul meu. Dar și în ce privește generația noastră în general, pentru că e anul în care ne am bucurat electoral (e drept că pentru scurtă durată): Emil Constantinescu a fost ales președintele României, după atîta Iliescu, și cu toții credeam că lucrurile se vor schimba radical.

Spuneam, mai deunăzi, că mă consider un om al anilor ’90: atunci, patetic spus, „am pornit în viață“. Cred că asta-i perioada care ne definește pe fiecare dintre noi. Dacă anii ’80, reprivindu-i, în film și alte cele, mi se par ușor falși, anii ’90 îmi par încă firești. Firești, desigur, pentru mine și ale mele: cred că psihologic și etic, ba chiar și vestimentar, am rămas cumva acolo, pe dinăuntru (chiar dacă pe dinafară mă străduiesc să fac față schimbărilor și mă dau drept o persoană a anilor 2010-2020).

Împărtășesc, încă, așteptările de Cenușăreasă din Pretty Woman (1990, Garry Marshall) și o admir pe Julia Roberts. Idealurile mele de iubire se învîrt între The Bridges of Madison County (Clint Eastwood, 1995), The Age of Innocence (Martin Scorsese, 1993), Wild at Heart (David Lynch, 1990) și The English Patient (Anthony Minghella, 1996) și chiar Ghost (Jerry Zucker, 1990) (în ciuda inegalității vădite dintre filme) – între pasiune formidabilă și interzisă, dedicație absolută și sacrificiu, iar admirațiile mele nețărmurite și constante, și masculine, și feminine, se îndreaptă în continuare către Meryl Streep, Michelle Pfeiffer, Juliette Binoche, Winona Ryder, Demi Moore, Ralph Fiennes, Nicolas Cage, Clint Eastwood (deși, știu, și între ei sînt unii din „ligi“ diferite). Dorințele mele de evaziune, escapism și revoltă sînt reflectate de Thelma și Lou­ise (Ridley Scott, 1991), de Pulp Fiction (Quentin Tarantino, 1994) și cel mai mult de Falling Down (Joel Schumacher, 1993), preferatul meu din mai toate timpurile, oferindu-ne o perfectă imagine a societății de consum, dar și a revoltei împotriva acesteia. Depășit, poate, de mai în spiritul anilor 2000 (deși e făcut în 1999) American Beauty (Sam Mendes), în care doar mai nuanțatul personaj interpretat de Kevin Spacey îl poate egala pe cel întrupat de Michael Douglas. Accesiunea socială e, pentru mine, cea din Forrest Gump (Robert Zeemeckis, 1994) sau din Fisher King (Terry Gilliam,1991). Tot de acolo îmi iau relația cu miraculosul, supranaturalul, completată cu cea – recunosc, mai mult decît naivă – din Ghost. Filozofia asupra lumii și vieții o iau din The Big Lebowski (Joel și Ethan Coen, 1998). Și lista ar mai putea continua, desigur…

În lumea reală, trăiam, în 1996, după cum spuneam, sub semnul unei duble fericiri: personale și naționale. Cea personală era populată de toate posibilele reprezentări, care mai de care mai idilice, asupra nașterii și creșterii copiilor. ­Stînd eu mult acasă și privind la serialele de la – încă, pe atunci – fragedul PRO TV (dintre care nu-l mai pomenesc decît pe Quantum Leap, cel despre un călător în timp), îmi imaginam viața idilică cu bebelușul după ce acesta se va naște (așa cum, pe un alt plan, la fel de utopic, îmi imaginam viața idilică în România adînc metamorfozată de victoria Convenției Democratice). Imaginarul standard, în ambele cazuri, îmi oferea variante de bunăstare cu floricele și fundițe roz (deși știam că bebelușul va fi băiat, dar chestiile coloristice, am aflat și eu mai tîrziu, sînt doar prejudecăți sexiste).

Copilul s-a născut și a fost, aș zice, ca orice mamă, perfect. Doar că din Maternitate a luat o infecție, așa că a trebuit să ia antibiotice de mic. În apartamentul moștenire temporară de familie în care eram proaspăt mutați nu era apă caldă, fiind, fix atunci, o revizie de o lună. Prizele săreau, mai apărea cîte unul din deja celebrii gîndaci de bucătărie (de talie mică), cîte o inundație. Primele bone pe care le-am avut au fost ori nepricepute, ori nebune (noroc că stăteam și noi cu ele). Una dintre ele ne suna aproape în fiecare zi, la 6 dimineața, să se plîngă de ziua precedentă. O alta a făcut o criză de inegalitate socială, aruncîndu-ne în față că noi mîncăm fripturi, în timp ce copiii ei nu au ce mînca. O a treia m-a certat ea pe mine că nu eram atentă cu copilul.

Tetinele de la biberoane ne-au luat foc, într-o dimineață, pentru că am uitat oala în care fierbeau (așa se dezinfectau pe vremea aceea) mai mult decît trebuia pe foc. Am realizat, încet-încet, că nu avem nevoie de scutece de finet, așa cum ne sfătuise nu mai știu cine din familie, căci existau, de mult, pamperși (!) și nu trebuie să fierbem rufe într-un uriaș cazan pe aragaz, căci există mașini de spălat cu program de fierbere.

Pe fondul tuturor acestor șocuri culturale și revelații, copilul a crescut mare, frumos și deștept, evident, iar noi am supraviețuit. Și ne-am bucurat, alături de întreaga generație, de urmările fabulosului rezultat la alegeri, pînă cînd, la următoarele alegeri, am avut de optat între Iliescu și Vadim Tudor.