„Antreprenorul cultural este un creator de valoare” – interviu cu Andrei BREAHNĂ, cofondatorul Galeriei Gaep –
Avem antreprenoriat cultural real în România? Cum se creează o piață de artă contemporană, cum se construiește profilul unui colecționar? Este suficient, în zilele noastre, să fii un artist de valoare sau ai nevoie să fii reprezentat de o galerie – și care e drumul de urmat pentru aceasta? Sînt doar cîteva dintre întrebările pe care i le-am adresat lui Andrei Breahnă, cofondatorul Galeriei Gaep, unde, pînă pe 5 noiembrie, puteți vedea o inedită expoziție de artă pe teme ecologice – „Ecologies of Repair” – realizată de opt artiste vizuale din România, care reușesc să transmită, prin obiectele create (sfere imprimate cu flori rare, țesături din paie, sculpturi în roci din cariere de piatră de mult închise), nu acel mesaj sumbru și militant cu care sîntem obișnuiți în discursurile publice despre ecologie, ci unul de speranță.
Cînd a luat naștere Galeria Gaep și care a fost motorul acestui proiect?
Sediul în care ne aflăm, situat pe strada Plantelor, a fost deschis în 2014, însă povestea începe cu mult înainte, pe cînd locuiam și munceam în Franța. La 25 de ani, avînd o criză de identitate, m-am întrebat dacă vreau să rămîn la Paris și să muncesc toată viața într-o companie sau să fac ceva din pasiune – răspunsul a fost o reconversie profesională spre acel domeniu care m-a atras dintotdeauna: arta și managementul cultural. Mă interesa foarte mult piața de artă și pentru că veneam dintr-un domeniu de business, dar și pentru că mă anima această provocare de a lucra cu un produs de care, teoretic, n-are nimeni nevoie, dar care este, de fapt, central în orice societate. În Franța, de pildă, cultura e pusă în centrul economiei, considerată a fi un soi de accelerator și de creștere economică. Drept care am urmat un masterat în domeniu, iar șansa mea a fost să fac aceste cursuri în Franța, unde domeniile de educație superioară sînt foarte specializate.
De ce a fost o șansă să faceți aceste cursuri în Franța? În România nu există posibilitatea acestei calificări?
Cred că la noi e inclusiv o problemă ideologică să asociezi fenomenul cultural cu domeniul de antreprenoriat, pentru că multe industrii culturale se situează la stînga spectrului politic. La noi, vorbim mai degrabă despre politici culturale, un domeniu care, din păcate, în România este ignorat, căci nu avem strategii culturale reale, pentru a permite existența și dezvoltarea unor politici culturale autentice. Totul se face cu resurse foarte puține, inclusiv proiectele publice sînt extrem de subfinanțate și sînt puține oportunități să accesezi fonduri publice. Și nu pot să nu fac din nou o paralelă cu Franța, unde există colaborări mult mai directe între actorii independenți din domeniul cultural și autoritățile locale. Nu trebuie să treci printr-un concurs pentru a obține finanțări, cum se întîmplă la noi, de multe ori primăriile susțin independenții prin tot felul de mecanisme – suportînd chiria unor spații sau alte cheltuieli legate de dezvoltarea și menținerea acestui domeniu, pentru că își dau seama de importanța acestui demers, pe toate nivelurile, de la cultural la social, economic și chiar politic. Revenind la antreprenoriatului cultural și la motivarea personală de a alege să activez în acest domeniu: antreprenorul cultural este, de fapt, un creator de valoare – își asumă un risc, lucrînd cu un produs care nu e făcut la bază pentru a fi vîndut, ci ca să transmită niște mesaje, însă satisfacțiile reușitei sînt cu atît mai mari.
Ce s-a întîmplat cînd ați revenit în țară?
Revenirea în România a însemnat un alt tip de provocare: cum poți crea un public pentru piața de artă contemporană? Care sînt mecanismele necesare pentru ca acest public să înceapă să înțeleagă diferența dintre arta de bună calitate și arta pur decorativă? Și de ce e important să facem această diferență? Așa că am pornit cu ideea de a face o platformă de promovare a artei din Europa de Est, iar pentru asta am călătorit foarte mult în țările din jur, unde am văzut fragmentarea, lipsa de infrastructură culturală – lucruri cu care, din fericire, nu ne confruntam în România. De pildă, în zona fostei Iugoslavii această fragmentare era atît de mare încît nu era posibilă existența acelei mase critice necesare pentru a crea o piață de artă contemporană. La noi însă era și este posibil – drept urmare, există la noi în prezent foarte multe galerii. Totuși, deși exista dorință și infrastructură culturală, nu există un real antreprenoriat cultural. În România, cele mai multe galerii de artă care se deschid nu rezistă mai mult de cinci ani, și vorbim despre un procent de 70-80%. Deși vorbim despre artă, vorbim și despre un business, care, ca orice afacere care vrei să funcționeze, trebuie gîndit pe termen lung, atît ca proiect, cît și ca bază de date printre colecționari. Începînd să lucrăm la acest proiect, ne-am dat seama că, în primul rînd, colecționarii din România nu-și doresc doar artiști români, ci sînt interesați mai degrabă să colecționeze calitate, nefiind în acest demers vreun imbold de patriotism.
Patriotism, printre colecționari?
Vă poate mira, însă în acest fel piața de artă se dezvoltă. E o provocare să creezi aceste mecanisme, să le faci sustenabile, astfel încît să rămînă și să devină mai puternice. O galerie de artă trebuie să țină cont de partea locală, în sensul în care nu poți ignora nici artiștii și nici publicul local. Fiecare entitate are o responsabilitate față de comunitatea la care are acces. Există un simptom în piața de artă, și anume că multe galerii lucrează aproape exclusiv cu un public internațional. Fac doar export cultural, nefiind neapărat interesate sau neștiind cum să dezvolte un public local. Sînt puține domenii în România care ajung să fie exportate, afaceri care să existe la nivel internațional. Or arta chiar există și e promovabilă.
Cum a fost în perioadă de pandemie?
Legat de ceea ce am spus anterior, cred că una dintre cele mai importante lecții pe care actorii culturali le-au învățat în timpul pandemiei a fost aceea a responsabilității creării unui public local. În pandemie am vîndut, cred, cel mai mult. După perioadele de carantină am avut multe întîlniri individuale cu colecționarii. Și ne-am dat seama de această realitate existentă: foarte mulți oameni cu resurse financiare, obligați să stea acasă, și-au dat seama că estetica spațiului în care locuiesc este mai importantă decît au crezut, iar investiția în artă este, de fapt, o investiție în calitatea vieții.
Ați format colecționari? Și aveți luxul de a vi-i alege?
În primul rînd prefer să spun că i-am îndrumat. Dacă ar veni la noi cineva, pentru prima oară, și ne-ar spune că vrea să cumpere 30 de lucrări de artă, am începe discuțiile de la „cumpărați în primul rînd două-trei”, urmînd să vedem cum se dezvoltă relația în timp. În afara faptului că nu vindem artă la kilogram, este destul de improbabil ca persoana respectivă să vrea să cumpere multe lucrări și să aibă în același timp un demers calitativ, iar asta e responsabilitatea unei galerii. Eu nu aș vinde multe lucrări ale unui singur artist unui singur colecționar, pentru că nu știi care ar fi drumul acelor lucrări, le poate revinde, manipulînd prețul, sau le-ar putea duce într-o zonă care nu e profitabilă imaginii artistului, creînd false percepții asupra lucrărilor acestuia. Căci o galerie are și această responsabilitate față de artist cînd îi vinde lucrările. Și n-aș fi putut dezvolta relații atît de strînse cu acești artiști dacă n-aș fi avut un public de calitate. Dacă acest public ar fi avut doar bani, dar n-ar fi fost conectat în mod autentic la fenomenul artei, nu cred că am fi fost un model de succes.
În ceea ce privește „luxul” de a ne selecta clienții... E mai mult o chestiune de igienă personală, pe de o parte, pe de alta, vorbim despre etică. Arta de calitate nu e ceva simplu, la îndemîna oricui. Ar fi ușor să mă joc cu prejudecățile oamenilor și să le ofer exact ceea ce ei își doresc atunci cînd vor să-și decoreze un spațiu. Pot vinde lucrări care să le fie accesibile, decorative, dar personal nu mi-ar aduce nici o satisfacție. Din contra, n-ar avea nici un sens să fac ceea ce am ales să fac. Motivația mea e să-i pun pe colecționari într-o situație „periculoasă”, unde să simtă provocarea, să-și revizuiască anumite prejudecăți. Căci despre asta este vorba în artă. Arta nu e facilă, nu face divertisment, nu alimentează așteptările oamenilor, ci din contra, creează neliniști, emoții. Eu nu fac entertainment, ci sînt angajat într-o formă de cunoaștere.
Există mulți tineri artiști care se plîng că galeriile nu-i bagă în seamă. Ce se întîmplă cu un tînăr artist care v-ar aborda, cu un portofoliu? Cum ar ajunge el să fie reprezentat de galerie?
Aici sînt două aspecte. În primul rînd, cred că ar trebui să înțelegem și să acceptăm un lucru foarte adevărat. Domeniul cultural este unul slab – nu avem în România elite culturale care să crediteze în mod real comportamentul la nivelul macro a ceea ce se întîmplă în societate. Avem foarte puțini artiști în România care sînt recunoscuți la nivel internațional. Dacă am putea să construim o forță antreprenorială care să aibă credibilitate, atunci am reuși să fim pro-activi. În al doilea rînd, mulți artiști nu știu cum să abordeze o galerie și puțini studenți de la școlile de artă vizitează galerii. În plus, vorbind despre domeniul cultural, acesta nu e legat doar de partea de creație, ci înglobează mult mai multe dimensiuni, de la strategie la distribuție.
Referindu-mă la artele vizuale și la ce se întîmplă în instituțiile de învățămînt, mulți artiști, după cinci ani de studiu, nu știu exact de ce anume pictează, cum să se raporteze la o carieră în acest domeniu. În instituțiile moderne, din Vest, nu se mai studiază arta doar ca mediu, ci ca un parcurs pe care un artist și-l construiește printr-un set de factori, mediul fiind doar unul, iar tehnologia, mesajul, interesul, agenda pe care artistul vrea s-o dezvolte fiind factori la fel de importanți. La noi înveți doar să pictezi și, în general, ești profund influențat de maestrul care te învață. Iar aici revin la acea componentă de educație prinsă în proiectul Galeriei. Cum nu voiam să expunem doar artiști internaționali, ci și locali, însă avînd atît de puțini, ne-am întrebat cum să-i creăm. Și am elaborat un program de mentorat, o platformă care funcționează precum un incubator, unde studenții întîlnesc experți din diverse domenii care, printre altele, îi îndrumă cum să-și construiască o carieră de artist. Căci azi o carieră de artist nu înseamnă doar că ai un atelier și pictezi, trebuie să știi cum anume te poziționezi față de sistem și societate, care e mesajul și care sînt mecanismele prin care te poți impune. Vorbim despre un proiect amplu, de doi ani, care te duce într-o zonă de profesionalizare.
Ascultîndu-vă, nu pot să nu mă gîndesc că un Picasso n-a avut nevoie de un program de mentorat. Cînd au devenit lucrurile atît de complicate?
Cînd societatea însăși a devenit mai complicată, mai complexă. Pentru că azi există o inflație de ofertă de artă și pot spune că un artist care nu e reprezentat de o galerie nu prea are șanse să devină vizibil. Asta în cazul în care ești un artist autentic și nu cineva care face compromisuri. Însă dacă ești un artist autentic, trebuie să-ți construiești și această latură, ca un program care să convingă o galerie să te susțină. Din păcate, alte modele nu există.
Cum percepeți dezvoltarea pieței de artă contemporană – credeți că ați avut un impact?
În mod clar, da. Lucrăm, în prezent, și cu colecționari cu care ne știm de peste zece ani, de dinainte de a deschide galeria, și cu care discutam despre proiect, dar și cu mulți alții care s-au adăugat, în timp, bazei noastre de date. O observație extrem de interesantă: printre colecționarii noi există din ce în ce mai mulți tineri. Dacă la început, cînd am deschis galeria, erau puțini tineri care să-și permită să dea cîteva mii de euro pe o lucrare de artă, azi numărul acestora a crescut. Și cred că e un semn optimist și în ceea ce privește piața de artă, dar și societatea în ansamblu. Abordarea intelectuală asupra unor lucrări de artă, o abordare de Mecena, înțelegîndu-se investiția în artă ca susținerea unor practici care contribuie atît la dezvoltarea personală, cît și la o viață socială mai sănătoasă, este un semn clar de evoluție.
interviu realizat de Stela GIURGEANU