Aniversări tradiționale

După un timp, după ani, viața îți devine ancorată în tot mai multe date fixe. Aniversări și comemorări. Adunate, de-a lungul anilor, cu tăvălugul, pe modelul bulgărelui de zăpadă. Unele fericite și altele deloc – triste, dar necesare. Tot mai multe pentru cineva care nu uită, nu aruncă, ci acumulează. Pentru oameni ca mine, care nu aruncă nimic, datele fixe care trebuie sărbătorite se tot înmulțesc. Dintr-un motiv simplu, ce poate părea sinistru: nu mai sînt de serbat doar zile de naștere ori de nume ale membrilor familiei și prietenilor de o viață, aniversări ale căsătoriei, civile sau religioase, ci și diverse date ale morților din familie. Morți care nu te au decît pe tine. Vine o vîrstă cînd, dacă ești unic moștenitor al unei familii iubitoare, nu-ți rămîne, evident, decît să-i cinstești memoria.

Dar să le luăm pe rînd. Toamna, de pildă, sînt, de cînd lumea, cel puțin două zile de naștere ale unor prieteni foarte buni care s-au serbat în fiecare an. Dacă vreunul dintre ei nu se grăbește să-și serbeze ziua, în vreun an, prietenii intră în acțiune, se dau peste cap și organizează ei ceva. Peste anumite lucruri nu se poate trece… La ziua unui bun prieten de-al meu, la sfîrșit de septembrie, merg de dinainte să-mi pot aminti. Acolo i-am cunoscut, în copilăria mai mult decît mică, pe cîțiva din prietenii de-o viață. Prieteni ca frații, aș putea spune, frați pentru copiii unici care eram, obișnuiți să se joace singuri, între patru pereți (o bună modalitate de a-ți dezvolta imaginația, de altfel, într-o vreme cînd nu aveam nici computer, nici mobil, și nici – culmea! – televizor, pînă la un punct). La prietenul ăsta al meu, un pic mai mic decît mine, era, în ce mă privește, Paradisul. Era Familia, un concept ceva mai cuprinzător, unde erau incluși și prietenii. Unde fiecare se simțea la locul lui, nimeni exclus și toată lumea se întrajutora. E adevărat, mai erau și certuri în Paradis, din cînd în cînd (pornind de la cine cîștiga sau pierdea la vreun joc), dar se remediau rapid, eventual trecînd printr‑un plîns zdravăn, dar izbăvitor.

Cealaltă aniversare de toamnă, apropiată, ca dată, de cea a prietenului din copilărie, e a unei prietene din școală. Cu care nu a fost un coup de foudre, ci relația s-a copt în timp, în ani. Dar a devenit una dintre cele, zic eu, pe viață. La ea se adună, în general, grupul feminin de prietene. Am învățat să ne vedem în fiecare an și să vorbim de ale noastre fără să bîrfim, fără să judecăm. Pentru un „grup feminin“ mi se pare mare lucru. Ne exorcizăm, pur și simplu, povestindu-ne întîmplările mai puțin faste. Și ne bucurăm, împreună, de cele fericite.

Tot toamna era ziua mamei mele. Mama mea era născută pe 15 septembrie, odată cu – de ani buni… – începerea școlii. Era o zi și bună, și rea, pentru că începutul școlii nu poate veni decît cu sentimente controversate. Toate poveștile devenite clișee (pînă la urmă, și ce dacă?) legate de emoția reîntoarcerii, în același spațiu și iubit, și urît, cu ținută festivă și buchete de flori posibil inutile, rămîn adevărate. Le-am trăit și retrăit atît cu mine însămi, cît și cu băiatul meu (poate de astă dată mai intens, fiind preocupată mai asiduu de aparent insignifiante detalii materne, precum să alerg după el să-și pună ceva pe cap, să nu facă insolație la serbarea infinită, să-i dau sticla de apă, să nu rămînă nehidratat, să-i reamintesc care buchet e pentru care profă, ca să nu ajungă cel mai fățos la cea mai harpie etc.)

Dar toate astea au trecut, iar acum ziua de 15 septembrie s-a transformat, dintr-o aniversare a mamei mele, într-o comemorare a ei. Totuși, mă străduiesc ca, alături de puținii oameni cu care mă întîlnesc cu această ocazie, să o păstrez într-un spirit firesc. Așa că mîncăm la un restaurant dintre cele care-i plăceau și ei, și vorbim despre ea, și cu bune, și cu rele. Firesc pentru că urmează o altă serie de aniversări-comemorări, a bunicii mele, a bunicului meu. Pe care tot eu le țin, în felul meu, pe fiecare altfel. De ce? Pentru că pur și simplu nu are cine să o facă. Și pentru că m-au iubit, cu toții, ca pe unicul copil și nepot.

În contextul ăsta, înțeleg cît se poate de bine și Sieranevada lui Cristi Puiu. Am trăit atmosfera de acolo, de destule ori, pe pielea mea. Mai toate petrecerile de familie, pe vremea cînd cei comemorați acum erau aniversați, la propriu, aveau, de pildă, în mijloc cîte o ceartă „sîngeroasă“. Nu la propriu: nu exista violență fizică, dar era din plin cea de limbaj. Musafirii își aruncau în față lucruri îngrozitoare, mai în glumă, mai în serios, vocile și tensiunile se ridicau, venele pulsau. În final, se aducea tortul și, încet-încet, drama redevenea o simplă relatare care nici măcar de fapt divers nu ar mai fi fost bună: invitații redeveneau o familie banală, neaoșă, iubindu-se în felul ei și aju­tîndu‑se la greu. Și așa mai trecea (și mai trece) încă o toamnă.