Aniversări
Am fost, dintotdeauna, o fană a aniversărilor de toate felurile. Dacă ar fi să cred că mă pricep la ceva, aș putea spune că la ținerea aniversărilor. Poate și pentru că, mică fiind, mama mi a încredințat mie această prețioasă și – s-a dovedit ulterior – infinită activitate. Eu eram cea care le scria tututor cărți poștale (evident, așa era pe vremea aceea) sau scrisori de felicitare ori de mulțumire. Mai tîrziu, cea care dădea tot soiul de telefoane. Cea care invita la mine oameni de zilele tuturor, de Crăciun etc. Și, mai tîrziu, cea care făcea parastasele (devenite, cu timpul, tot mai numeroase). Probabil că toată povestea asta mi s-a și potrivit: e plăcut să devii un fel de calendar viu al evenimentelor. Monotonia cotidiană parcă nu se mai vede, e ascunsă în spatele unei existențe aparent veșnic sărbătorești, strălucitoare, plină de glamour, baloane, confetti și șampanie. Griul se deghizează, așa, într-un alb-galben spre auriu.
Aniversările noastre, pentru fanaticii sărbătoririlor de toate felurile, începeau, de obicei, în seara de dinainte. La 12 noaptea, deschideam sticla de șampanie și ne dădeam cadourile intime, primele, cele din familie. Anul ăsta, însă, am adormit și a trecut 12 noaptea. A doua zi de dimineață, ziua în sine, a venit grăbită și, cumva, nesemnificativă. Membrii familiei au plecat la cumpărături, pe care, nu-i așa, obligativitatea aniversării le cereau. Ritualul își impunea și partea pragmatică, rece, calculată. Calculele și rațiunea de care trebuie să ținem cont – oamenii maturi, adulții responsabili pe care sîntem nevoiți să-i întrupăm, cei mai mulți dintre noi, după o anumită vîrstă.
Am rămas singură acasă cu teancurile de cărți răzvrătite și sticla de șampanie nedeschisă (încă). Răzvrătite pentru că tind să ocupe tot mai mult din spațiul vital, de supraviețuire. În încăperea care, în termeni civilizați, corecți și aspiraționali, s-ar putea numi living sau sufragerie. Spațiul separat din acest așa-zis living pe care-l ocupă biroul și cărțile din jurul lui devine tot mai cuprinzător, dintr-o pătrime a devenit o treime și tînjește spre o jumătate. Restul încăperii începe să devină un simulacru de cameră de primire: trei canapele îngrămădite dau senzația că vor să găzduiască mulți oameni. De fapt, sînt neprimitoare și mesajul cît de cît real pe care-l insinuează e că nu prea vor să găzduiască pe nimeni.
Teancurile de cărți nu sînt un semn al nivelului intelectual ridicat al locuitorilor apartamentului. Ci, mai curînd, al numărului tot mai mare al aspirațiilor și, proporțional, al frustrărilor lor în relație cu acestea: acumulări nerealiste, fără acoperie reală, wishful thinking… Pe fondul cărora, rămasă singură acasă, am deschis sticla de șampanie, evident roz (dar seacă) și care s-a dovedit una a Pandorei. Mi-am amintit, așa, de alte aniversări deloc idilice, sau parțial idilice, pe linia, mai curînd, a nunții din Melancholia lui Lars von Trier.
La bunicul meu, în ultimii lui ani (și a trăit vreo 90 și ceva), nu ratam nici acolo vreo aniversare. Ne adunam în jurul lui cei cîțiva membri ai familiei deloc numeroase. Bunica mea nu mai era de mult. Pe lîngă mine, copilul meu și tatăl lui, mai existau mama mea și unchiul meu, ambii divorțați. Și o vecină care-l ajuta pe vremea aceea. Țin minte și acum una dintre ultimele aniversări, care a debutat pașnic. Am venit cu toții, în casa fără uși a bunicului meu, cu multe paturi acoperite de multe carpete și cuverturi, în care personajul principal era un radio mic ce prindea BBC-ul. Fiecare și-a adus cadoul, în general nefolositor, pentru că bunicul meu, practic, nu mai avea nevoie de nimic, nu mai ieșea și nu ar mai fi ieșit vreodată din vechii lui pantaloni peticiți, antica bască găurită, maioul cu buzunar și cămașa în carouri.
Totul a mers bine, conversația părea ușoară, digerabilă, pînă la tort. Nu mai știu ce a declanșat începutul dezastrului, tortul în sine trebuie să fi fost: așa diplomat cum era, s-a dovedit, totuși, imperfect. Cert e că la tort s-au spus lucruri esențiale, din cele negative, gen August Osage County. Lucruri pe care oameni care totuși se iubesc și le aruncă în față cînd beau cîte ceva sau cînd pur și simplu se adună și se relaxează. La ocazii festive, pînă la urmă, te eliberezi de frustrări.
Lucrurile s-au spus, totul s-a terminat cu bine. Bunicul meu s-a înroșit la față, și-a dat cu pumnii în cap (așa cum făcea de cîte ori se enerva, în ultimul timp), dar nu a făcut un accident vascular. Tortul s a mîncat. Ceilalți au tăcut.
Și a mai trecut o aniversare, veselă ca un balon care se fîsîie deasupra tortului, eventual nimerit de dopul sticlei de șampanie. Important e, însă, că protagoniștii dezastrului de mai sus, după acesta și în general, au tot continuat să facă eforturi să fie bine. Și mai continuă pînă-n ziua de zi (cîți mai sînt în viață). Iar eu, după ce am băut singură mai toată sticla de șampanie, mă încăpățînez să țin, în continuare, cîte aniversări pot.
Foto: wikimedia commons