Aniversare

23 septembrie 2020   Societate

Nu știu cîți dintre voi își mai sărbătoresc ziua de naștere ca la carte – adică cu o petrecere organizată din timp, cu musafiri, cadouri care se deschid pe rînd în fața invitaților ca să se bucure și ei de bucuria ta, chiar dacă nu e decît un fleac, clasicul „Mulți ani trăiască!” cîntat pe mai multe voci (false, dar entuziaste), pocnetul dopului sticlei de șampanie (de fapt, un spumant mai de soi), tort și suflat în lumînări. Eu nici nu-mi amintesc de cînd n-am mai avut o astfel de aniversare, cred că de mai bine de 15 ani. Sau… am avut cîndva? În afară de cele din copilărie? Păstrez o fotografie alb-negru emblematică, pentru că reprezintă și o epocă, de la aniversarea vîrstei de 1 an, desigur nu-mi amintesc nimic (la astfel de vîrste, aniversarea e prilej de sărbătoare doar pentru adulți, dar nu și pentru copii): eram la Cluj, la bunici, tata-mare – culmea încă destul de tînăr! – mă ținea în brațe ca să pot sufla în unica lumînare de pe tort, tortul era de casă, făcut de mama-mare, cu o cremă groasă de cacao și ornat cu frișcă din belșug, eram îmbrăcată într-o rochiță tot homemade, aveam mînuțe grăsuțe, neverosimile, de păpușă vie, părul, puțin, prins într-un moț în vîrful capului și o figură pe jumătate bosumflată, ca și cum tocmai aș fi fost trezită din somn, pe jumătate uluită. Nu înțelegeam ce mi se întîmplă. Cînd mă uit la fotografia asta, nu înțeleg nici acum – cine este, de fapt, în fotografie? Oare sînt tot eu, același om într-un alt stadiu de evoluție, același ADN? Sau au adus acolo o fetiță străină, de pe-o altă planetă care să-mi țină locul? (De fapt, am aceeași problemă și cu fotografii mai recente, de la diferite vîrste… rareori mă recunosc în vreuna, de cele mai multe ori îmi recunosc ochii, o sclipire anume, însă de cele mai multe ori, și pe măsură ce trece timpul, mă zgîiesc la o persoană străină. E straniu cît de mult se schimbă omul la exterior din propria sa perspectivă, pentru că ceilalți îți spun, uneori de complezență: „Nu te-ai schimbat deloc!”, în timp ce omul interior rămîne absolut identic cu cel, să zicem, de la 12 ani.) Acestei fotografii emblematice (se vede în planul doi un televizor „Diamant”, cu peștele de pe el, dintr-o sufragerie comunistă) i-au urmat multe altele de pe la diferite aniversări, nu doar ale mele. Copii adunați laolaltă și secondați de părinți, care se sărbătoreau unii pe alții. Copii îmbrăcați și alieniați frumos care cîntau în cor „Mulți ani trăiască!” pentru te miri cine. Te miri cine suflînd în lumînări, înconjurat de toți acești copii care de multe ori îi erau frați și verișori, însă de cele mai multe ori nu-i erau nimic – erau doar niște figuranți într-un decor festiv. Dincolo de toate aceste fotografii, cuminți și regulamentare, eu îmi amintesc zilele de naștere ale copilăriei mele (erai invitat la „ziua lu’…”) drept niște momente destul de zbuciumate. Apartamentele noastre comuniste, de două-trei camere (cu îmbunătățiri) erau transformate în adevărate cîmpuri de luptă pentru 15-20 de copii, se juca baba-oarba sau v-ați ascunselea într-un perimetru restrîns, se spărgeau bibelouri și vaze, se lăsa cu smucituri, dat la gioale, tras de păr și plînsete, îmi amintesc că mama, la o zi a mea de pe la opt ani, s-a chinuit vreo jumătate de oră să-l scoată pe Sorinel din debara, unde se ascunsese și nu mai voia să iasă. Mai tîrziu, în pre-adolescență (gimnaziu) și deja în perioada post-comunistă, aniversările s-au schimbat dramatic, deși se organizau tot în vastele noastre apartamente, neschimbate. În primul rînd, am eliminat băieții, fuseseră tot timpul un factor disturbator și nu ni se mai păreau necesari. „Ziua lu’” se organiza doar cu fete, de obicei premiante, participam împreună cu mamele la alegerea cadoului pentru sărbătorită, de cele mai mult ori cîte o carte instructivă (care se cerea și la școală) sau o casetă cu muzică, iar petrecerile erau de-o plictiseală de zile mari. După ce se consuma momentul de protocol, cu aperitive și fursecuri, în care aveam mare grijă să nu ne pătăm rochițele, sărbătorita se ruga de tatăl ei (care de obicei se cam ferea să fie prin preajmă, știa el de ce) „să punem muzică la combină” (combina, cu complicatele ei butoane, trona în sufragerie, o adevărată vatră a casei). Tatăl ceda, desigur, tribul de fetițe își sufleca rochițele nepătate ca să danseze pe Lambada sau pe Depeche Mode și, în final, toată petrecerea se termina cu o vizionare la video a unui film „interzis” și „provocator”, de regulă Dirty Dancing. După „n” astfel de aniversări am avut un adevărat șoc, printr-a șasea, cînd am nimerit la ziua lu’ Cartojan Elena, într-o casă scorojită de pe Precupeții Vechi unde erau și băieți, chiar de-a noua, s-a jucat „sticluța”, mama lu’ Cartojan ne-a servit cu lichior slab de afine, un băiat m-a pupat scurt pe buze, nu mai știam cum să fug de acolo mai repede.

Prin liceu, „ziua lu’” s-a transformat în bairam și vă zic sincer că bairamurile astea erau la fel de plicticoase în felul lor ca zilele premiantelor. Apartamentele erau aceleași, nu toți părinții noștri s-au îmbogățit după ʼ90, poate și-au mai tras vreo mochetă nouă (pe care să o ardem noi cu țigările) sau vreo gresie mai acătării. La bairam era important să vii cu cineva, cel mai bine cu băiatul din liceu pe care îl plăceai, dacă veneai singură era cam nașpa, trebuia să dansezi pe acolo cu cine apucai, adică cu băieții timizi, imberbi și transpirați pe care nu-i voia nimeni. Și așteptai cu orele pe cîte un fotoliu ca ăștia să-și facă curaj și să te invite. La bairam, părinții erau trimiși în altă parte (dacă se putea) și obligatoriu se stingea lumina în sufragerie unde urla combina, pentru a facilita formarea cuplurilor – adică băiatul imberb, emotiv și transpirat să-ți pună mîna pe fund sau să te mîngîie ușor și delicat pe spate prin cămășuța de mătase din bazarul „Europa”. Îmi e rușine și acum cînd mă gîndesc la un bairam, o aniversare din cartierul Colentina unde am ajuns practic neinvitată și, după ce că mama sărbătoritei a fost atît de de gașcă încît ne-a pus la dispoziție la discreție țigări Rothmans cu filtru auriu în boluri de alune și a plecat de acasă, eu i-am sedus sărbătoritei pe care nu o cunoșteam „iubitul” și ne-am pupat vreo jumătate de noapte în camera de pupat, adică dormitorul părinților unde mai erau vreo trei cupluri proaspete care se pupau. De obicei, bairamul se sfîrșea în zorii zilei pe balcon, cu discuții „profunde” despre viață și despre Dumnezeu.

Mi-am sărbătorit majoratul în Grădina Botanică, pe munții aceia în miniatură, cu o gașcă de hippioți. Am sărit gardul, a fost frumos, Oaie s-a cuplat cu Roxana.

După care au urmat multe zile de naștere din care nu-mi amintesc absolut nimic. Într-un timp, în decada 2000-2010, sărbătoream cu prietenul meu cu o cină la Shorley, în Regie. Luam taxiul pînă acolo, mîncam și beam ceva, apoi ne întorceam pe jos pînă la Obor pentru că nu mai aveam bani de taxi, mergeam prin orașul adormit vreo două ore.

Am împlinit 40 de ani la Berlin, pe malul rîului Spree, într-un șezlong, bînd o bere și trăgînd cu ochiul la lumea în care mi-aș fi dorit să trăiesc.

După 40 nu a mai contat, nu mai contează, anii trec fantastic de repede, mă îndepărtez din ce în ce în ce mai mult de fetița străină de pe o altă planetă care mi-a luat locul atunci cînd am împlinit un an, chiar dacă omul din interior rămîne la fel. Iar pe acela îl poți sărbători puțin cîte puțin în fiecare zi.

Mai multe