Ani de liceu, cu și fără clișee
Așteptările mele legate de viața de liceu erau cam precum cele din Beverly Hills, 90210, deși am văzut serialul mai tîrziu. Pe scurt, visam la idile fabuloase și găști rebele, care să mute lumea din loc.
În schimb, am dat de o clasă de fete cuminți și, în general, tocilare, printre faldurile cărora se mai rătăciseră și cinci bieți băieți (de fapt, nu chiar atît de bieți, pentru că, fiind atît de numărați pe degete, erau răsfățați). Toate așteptările mele legate de viața de liceu s-au dovedit complet nerealiste. Atunci am înțeles pentru prima dată diferența dintre clișeele legate de anumite situații și situațiile în sine. Între glamour-ul din cărți și filme și realitatea cenușie.
Noroc că cenușiul Școlii Centrale (pe atunci, „Zoia Kosmodemianskaia“) s-a dovedit unul benign. În sensul că din bălăcirea în el am învățat că există lucruri reale, fără poleirea pe care o visam, mai vii și mai normale decît autofăuritele idealuri. De fapt, dacă stau să mă gîndesc, încă din liceul precedent, unde învățasem într-o clasă normală, cu un număr egal de fete și băieți, descoperisem că imaginea pe care ne-o facem despre ceva e, de multe ori, falsă. Că ne creăm niște așteptări de care, de fapt, nu avem nevoie.
De pildă, din filme, cărți, ba chiar manuale de bune maniere, mi se părea că un băiat trebuie să i aducă flori unei fete, dacă o place și o curtează. Buchetul ăla presupus nu era doar un semn al admirației și afecțiunii pe care „cavalerul“ o avea față de demoazelă, ci și al „respectului“ față de ea. Categoria asta, a respectului, era preferata bunicii mele, în învățăturile ei „de viață“ către mine: în relațiile cu sexul opus, totul era ca reprezentanții acestuia să te respecte. Ceea ce echivala cu „să nu profite de tine“. În viziunea bunicii, dar și a epocii de atunci, femeia era o „floare fragilă“ care nu putea fi culeasă decît în anumite circumstanțe – eventual, cît mai convenționale – pe care ea (și, de fapt, societatea) le stabilea.
În ultimul an din primul liceu, înainte să mă transfer, un băiat începuse să mă placă. Acest sentiment curat se manifesta în felul următor: mă aștepta aproape în fiecare zi după ore, de cele mai multe ori cu un buchet de flori, și mă conducea pînă la stația de troleibuz. Era exact cum spunea bunica mea, un gentleman. Și totuși, mie chestia asta nu-mi spunea nimic. Nici florile nu mă dădeau pe spate, și nici atitudinea lui reverențioasă. Băiatul respectiv era aparent fără pată, făcea totul ca la carte. Pe mine, însă, mă lăsa complet rece. Pentru că era atît de ceremonios, băiatul respectiv mi se părea o povară, cu respectul lui cu tot.
Tot așa cum o povară mi se păruse și un alt băiat cunoscut la mare. Cînd l-am întîlnit, în vara de dinaintea ultimului an de liceu, într-un minicar comunist, am avut senzația aia care ne e redată prin filme cu încetinitorul, în special cînd e vorba de vreo persoană de sex feminin ieșind din apă și tot scuturîndu-se. Așa l-am văzut și eu pe băiatul ăsta coborînd din minicar: înalt, smead, ușor musculos. Privirile noastre s-au topit, tot conform tipicului cinematografic, una-ntr-alta. Ne am dat întîlnire seara, la discotecă. Pînă și eu însămi, în seara aia „de vis“, am reușit să corespund propriilor șabloane. Și totul s-a desfășurat conform planului nescris, dar bine definit, pînă cînd, la un moment dat, am ieșit puțin în fața discotecii, la aer. Cerul era, cum altfel, spuzit de stele. Și băiatul perfect mi-a dat o replică în sensul ăsta, ceva clasic despre frumusețea stelelor. Țin minte exact cum fix aici s-a terminat toată magia, poezia sau orice alte trăiri zguduitoare oi mai fi avut.
Sînt momente, cum mai spuneam, cînd nici măcar noi înșine nu putem face față propriilor clișee. Slavă Domnului, aș zice. Doar așa m-am putut bucura de anii mei de liceu – care, din oricare altă persepctivă, ar fi putut fi definiți doar drept horror. Și aici nu mă refer la nivelul învățămîntului din perioada comunistă de sfîrșit de ani ’80, pe care l-am putea cataloga drept sub zero. Nu pentru că nu existau și profesori cultivați și dedicați, care se străduiau să-și facă mai mult decît datoria în vremuri de restriște. Existau și am avut destui. Doar că sistemul, în general, era deficitar: ce se făcea la școală era dublat de un sistem paralel de învățămînt privat, de meditații, care ți ocupa cam tot timpul. Dacă voiai să iei examenele dure pe care ți le pregătiseră partidul și statul, și să nu ajungi direct în producție, trebuia să fii competitiv. Și ca să fii competitiv trebuia, practic, să sabotezi sistemul de stat recurgînd exact la ce disprețuia mai tare orînduirea socialistă multilateral dezvoltată: o variantă privată de învățămînt, la negru, practic ilegal. Dar acolo abia învățai ce-ți trebuia pentru facultate. Dacă țineai să ajungi un om al muncii cu studii superioare. În timp ce pentru școală aproape nu mai aveai timp să înveți.
Ci mă refer la atmosfera nefirească dintr-o clasă cu multe fete și puțini băieți, aproape ca-n pensioanele de pe vremuri. Dar despre asta într-un număr viitor.