Angela şi feminismul socialist

Tot scriind despre taximetrişti/taximetriste, mi-am amintit că am revăzut la TIFF, anul acesta, un film de pe vremea lui Ceauşescu despre care rămăsesem cu amintiri… nestresante: Angela merge mai departe (regia Lucian Bratu, scenariul Eva Sîrbu, 1981). Ţineam minte că era puţin altfel decît majoritatea producţiilor de pe vremea aceea: mai puţin propagandistic, uşor feminist şi avînd în rolul principal o actriţă specială – pe Dorina Lazăr.

De altfel, numele filmului a devenit, demult, un soi de sintagmă comună: numai căutîndu-l pe Internet am dat de… diverse Angele celebre incorporate în structura lui: „Angela (Marinescu) NU merge mai departe. Ediţia 111 a Pc (Poeticilor cotidianului) anulată“ (rocultura.ro); „Angela (Gheorghiu) merge mai departe.“ (adevarul.ro, 2 octombrie 2007); „Angela Similea merge mai departe.“ (calinhera.blogspot.com, 27 iunie 2010). Mesajul titlului e evident, iar numele Angela – foarte potrivit. Nu neapărat datorită etimologiei sale (angelos – mesager, apoi înger), ci sonorităţii: e un nume uzual, dar parcă nu dintre cele mai obişnuite…

Aşa cum se conturează şi personajul taximetristei interpretate de Dorina Lazăr. Angela e o femeie simplă, dar, totuşi, peste medie: datorită meseriei ei, prin care are de-a face, zilnic, cu oameni diferiţi, şi a propriei experienţe de viaţă (e divorţată de un soţ alcoolic), taximetrista vede dincolo de imediatul lucrurilor. E cinică, dar nu mizantroapă: la o adică, scoate oamenii din necaz (o salvează pe tînăra naivă din provincie, care e gata să fie violată, şi o ajută să-şi găsească un rost). E frumoasă, dar nu în stilul sexy chiar al filmelor româneşti ale epocii (în genul, habar n-am, Violeta Andrei sau Vasilica Tastaman). E frumoasă pe linia ironic-înţeleaptă, dacă se poate spune aşa: se uită la viaţă cu un soi de rîs amar, dar nu acrit.

Îmi plac scenele de noapte din apartamentul Angelei, în care se uită, în singurătate, la televizor, la Casablanca pare-mi-se, şi bea ceai. Îmi place apartamentul ei simplu şi nu destul de ordonat, precum şi mama Angelei din film: o bătrînă aparent firavă, şi ea singură, dar, de fapt, puternică, tot o susţinătoare a feminismului, în felul ei.

Poate că „feminism“ sună radical, şi militant. Dar în contextul anilor ’80 nu mi se pare aşa: în vremea comunismului, ştiu că divorţul era o calamitate, şi o femeie divorţată avea un dosar mai prost decît una căsătorită (şi, drept urmare, şanse inegale). Ştiu că, pe faţă, cariera femeilor era încurajată: dar, în realitate (şi e deja un loc comun) majoritatea acestora aveau o existenţă complicată, împărţită între patriarhatul de acasă şi cel de la locul de muncă.

Tot în contextul anilor de atunci, idila ei cu Gyuri, muncitor petrolist, venit la specializare în Capitală, e destul de… pasională. Desigur, păstrînd proporţiile vremurilor de atunci, cînd în filme nu aveai voie să vezi mai mult decît un sărut şi nici un fel de nuditate. Dar personajul Gyuri (Vasile Miske) are un soi de bărbăţie potrivită „lupilor singuratici“ din seriale mai aproape de noi: e „manierat“ (cuvînt cumva datat, care îi plăcea bunicii mele), dar ferm. Are ceva (iarăşi, păstrînd proporţiile) din seducătorii sălbatici din romanele Barbarei Cartland.

Replicile lui devin comice prin excesul de directeţe: „Dumneata ce faci diseară? Că eu tot nu am nici o treabă“. Dar, în acelaşi timp, salvează filmul de excesul de convenţional în care se scaldă mai toate producţiile epocii.

Sigur că nici Angela merge mai departe nu e scutit de „datările“ de rigoare. Dar parcă sînt mai puţin supărătoare pe fundalul unei poveşti „de viaţă“, chiar interpretabilă propagandistic. Nici sfîrşitul nu e rău: Angela se mărită cu Gyuri, deşi acesta pleacă pentru trei ani în India, la lucru. Aşa personajul feminin îşi poate păstra, măcar parţial, independenţa şi tenta militantă. Iar filmul coerenţa, cu toate naivităţile lui.

De altfel, sala în care s-a jucat la TIFF era aproape plină. Iar Dorina Lazăr a luat, pe bună dreptate, la acelaşi festival, premiul pentru întreaga activitate.