„Amy sînt eu“

Trei. Atîtea silabe trebuie să aibă un nume coreean. Stă pater dolorosus (bunicul patern, de regulă, dacă e încă în viaţă) grav în faţa neamului extins şi alege dintr-o posibilă listă, inspirată de tradiţie şi de caligrafia în chineză a caracterului, cele trei silabe magice. Toate sînt poezie, invariabil. Sau, mă rog, literatură, ori, hai, în caz de negustor ambulant din vreo piaţă de vechituri seuleză – astrologie de malul mării. Se începe cu numele de familie, căci e patriarhalitate fără negoţ, iar tradiţia aceasta e mai presus de orice. Chiar şi de globalizare şi strategiile de piaţă – aprige – ale semizeului Sam Sung („trei stele“ – în coreeană).

Ajung la aeroportul Incheon la ora 5 dimineaţa, parcă. Îmi aştept valizoiul roşu, dar nu mai vine. Nu a mai venit (atunci). Cît îl declar pierdut, mă uit la numele trecut pe cartea de vizită, ca să-l transcriu corect pe foaia cu desene de valize pe care imobilul ofiţer portuar mi-o întinde în faţă. Coreenii – guler alb (cu sau fără trese) au ceva mut-expresionist cînd oficiază. Primul nume coreean din faţa ochilor mei, scris frumos pe această elegantă carte de vizită verzulie, e Park Jeong O. Uneori, se scrie cu liniuţă şi literă mică, anglicizare pointilistă: Park Jeong-o. E profesor de literatură română, specialist în Marin Preda şi realism. E cel mai realist profesor pe care l-am cunoscut. De aceea, este şi un stîlp al departamentului de Studii Româneşti – cum spuneam data trecută, cel mai mare din lume: are peste 100 de studenţi cu specializare principală în studii româneşti şi opt-nouă profesori coreeni, plus cel puţin doi nativi, fie de la universităţile partenere din România, Universitatea Bucureşti – în cazul meu –, fie stabiliţi în Coreea. Universitatea coreeană se cheamă Hankuk, iar acesta este al doilea nume pe care l-am ştiut înainte să ajung acolo. Hankuk University of Foreign Studies.

În sfîrşit, ies pe porţi, cu geaca de piele de la tata stînd cald, galben cu negru, pe umeri. Mă răsesem în cap cu această ocazie şi mi-era frig. Primăvara devreme, în Coreea e frig-cuţite de argint. Insidios, mîrşav; ar juisa machiaveii. Os tăiat de os, simţi şi prin high tech-ul aeroportului. Deci, emoţii. Şi, oricum, nu mai semănam prea bine cu fotografia trimisă pe e-mail înainte. O văd, de la porţi, pe ea. Are părul lăsat pe umeri, poartă un trenci cu culori din familia semantică a comme il faut-ului englezesc, ocrişor. Stă cu ochii-ţintă în podea, capul în aceeaşi poziţie de care scriam data trecută, ce mai, hologramatic. Ţine în mînă o foaie A4, pe lungime, pe care stă scris numele meu: Mihai-Bogdan Tănase. Mă uit greoi, sînt emoţionat rău. Din foarte puţinele lucruri pe care le-am aflat de la colegii mei de la facultate despre Coreea înainte de a veni aici, unul mi-a rămas în creier, lozincă: văzînd şi făcînd. Mda. Vedeam, nu ştiam ce să fac. Era prea tablou. În fine, mă apropii, sperînd să nu o sperii cu figura mea. Domnul profesor Alexandru Tudorică îmi zisese înainte că o să îi sperii cu freza mea, „că ei au părul negru, gros, lucios, plesneşte de sănătate“. Nu îl au numai negru. Ţara e mai feministă acum decît era cînd a fost dumnealui, prin 1997-2000. Oricum, de la dînsul ştiam cele mai multe despre loc, pînă să ajung aici.

„Amy sînt eu.“ Nu cred că a zis chiar aşa, nu mai ştiu, dar ştiu că verbul în coreeană se pune mereu la sfîrşit şi că numele ei „de studentă“ era, cu certitudine, Amy. Pentru că ţara toată e obsedată de drive-ul educaţiei, toţi trebuie să se asemene. Ca să difere, ca să fie creativi, ca să înveţe. Şi în etichetă intră şi protocolul numelui. La această micro-ONU care e Universitatea Hankuk nu am avut deloc bucuria ioanbotezătorică a colegilor mei de la alte departamente. Le înşiram pe tablă, la început de an, entuziaştilor de anul I liste de nume şi ei alegeau. Grea misie, zău. Nu am vocaţie de pater. „Professor, I talked to a friend and she told me that Beatrice is not a Romanian name, as you told us“ (povvera Beatrice...). „Ion e nume de fată sau de băiat?“ Pe fiica unui coleg de acolo o cheamă Yi On. Campusul verde unde am lucrat se cheamă Yongin.

Pe Amy o cheamă Kim Eun Jang şi a fost prima TA (teaching assistant) acolo. Minunată, rîde fals, livresc. Vorbeşte o română ireproşabilă. Se vedea şi din cum ţinea acea foaie A4, s-a văzut şi din ziua aceea de umblat pe la formalităţi, căci ajunsesem cu o lună întîrziere şi administraţia coreeană nu glumeşte decît cînd trebuie. Îmi dau seama, trist, că nu am nici o fotografie cu ea. Dar am cu ultima, bravissima Gu Ming Jeong, de la ceremonia ei de absolvire. Mi-a fost studentă din anul I, o cheamă şi „Mihaela“, şi anul acesta, pentru că e la doctorat acum aici – Teoria actelor de vorbire – am sărbătorit Arhanghelii împreună, spectral, cu kimchi, varză macerată coreenă, alimentul han. În fotografie, după cum se vede, punctum-a.l.ş. aşa, îmi întinde o foaie. Are numele ei. Şi toată gramatica învăţată împreună, cu î din a şi cu ardei iute.

Numele meu în coreeană e Yi Man Bok (ştiu, fireşte, ce înseamnă, e de mare şi astronomie) şi mi l-au dat la masa de plecare domnii profesori Lee Mun Suh şi Kim Jeong Hwan. Un lingvist şi un melancolic. L-am transcris gramatical. Vorba aia, dilematică: „De ce n-ai vrea un bărbat gramatical?“ Data viitoare, ceva mai masculin. Despre han.