Amintiri din istoria foarte recentă

Au trecut deja cîteva luni de la faimosul lockdown, perioada în care cu toții am stat închiși în case și am ieșit la cumpărături doar cu declarații pe proprie răspundere... oare a meritat? Între timp a trecut și vara, oamenii au fost în vacanță, la munte, la mare, s-au vînturat dintr-o parte în alta ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Am regăsit cîteva fragmente de jurnal de la începutul anului, am rămas în continuare cu senzația că e vorba despre un timp pe care nu l-am trăit.

● 2 aprilie. Nu mă gîndesc că lumea asta se va duce de rîpă, nu, asta nu se va întîmpla, sînt unii, nu puțini, care se îmbogățesc deja din COVID-19, din producția de spirt, dezinfectanți, combinezoane... așa cum s-au îmbogățit alții de-a lungul timpului din producția de gloanțe, uniforme și gamele. Dar nici nu mă gîndesc că, după ce se va termina, toată lumea va da năvală la teatru, la cinematograf, va cumpăra cărți și reviste. Pentru că nu se va întîmpla asta... profesiile creative sînt în acest moment cele mai vulnerabile, nimeni nu va avea într-adevăr nevoie de noi pentru mult timp de acum înainte. Mai ales în România, unde viața culturală și așa era cum era, nu aveai un public disciplinat ca-n Germania care să-ți vină la o lectură publică și să dea cîte doi euro de căciulă ca să asculte un scriitor citind. Vor trece luni, poate ani pînă cînd lucrurile vor începe să funcționeze din nou măcar ca înainte.

● 17 aprilie. Vinerea mare. Toată lumea și-a luat deja mielul, drobul, cozonacul, le-a și postat pe Facebook, ca în fiecare an, de altfel. Am fost în Obor, pentru prima dată după ce s-a declarat starea de urgență, în fond oamenii ăștia care muncesc cu mîinile lor pămîntul (și nu e o muncă ușoară, nu e balet intelectual...) pentru o ceapă și-o ridiche trebuie să trăiască și ei din ceva. Dar... tristețe mare! Toate crîșmele sînt închise, desigur... où sont les mici d’antan? Lume puțină, pe la ora cinci, poliție, și bețivii satului Obor prezenți la datorie. Rămîne un mare mister unde se mai îmbată din moment ce cîrciumile cu rom la 3 lei sînt închise... or fi avînd la purtător? Oborul m-a revigorat, chiar și în aceste condiții. Apoi am comandat o pizza. A venit o „gloveriță” drăguță. Am ieșit la poartă. Mi-a zis, rîzînd: „Puteți să vă apropiați, că nu am coronavirus. Încă!”. Chiar așa speriată de bombe i-am părut? Chiar așa alienată social am devenit?!

● 21 aprilie. Mă întreabă mama, la telefon: „Să-ți bag niște drob în congelator? Pentru cînd o să vii pe la noi...?”. Mă gîndesc cîteva secunde. „Eu știu? Să nu-l scoți cumva de Crăciun...“

Între timp, mă împrietenesc cu gloverii și cu gloverițele (m-a întrebat cineva – ei sînt curierii care îți aduc mîncarea la nas de la firma Glovo). Pînă acum toți au fost foarte simpatici și, sincer, în condițiile de acum, devine o meserie tentantă, măcar te plimbi cît vrei prin orașul pustiu. Acum cîteva zile îl urmăream pe unul pe hartă cum venea spre mine ca Speedy Gonzales de prin Floreasca. Ăsta e sigur cu mașina – mi-am zis. Aiurea, era pe bicicletă. O superbicicletă, și-o luase acum două săptămîni, era tare mîndru de ea. Tipul, pe la 40, atletic, genul sporturi extreme... „Să știți că n-o fac pentru bani, ies ca să mă mișc, nu suport să stau în casă degeaba...”

● 23 aprilie. Azi, de Ziua Internațională a Cărții și de Sfîntul Gheorghe, am învins balaurul numit Zoom și frica de întîlnirile virtuale cu cititori și am participat la un club de carte online organizat de Cărturești. A fost tare simpatic... mi-au intrat „în casă” cîțiva adolescenți care știu ce sînt alea oracole, dar nu știu cum e să asculți muzică la combină. Și un puști de 11 ani care a înființat un club de lectură la el la școală și în timpul izolării s-a apucat de grădinărit – are grijă de două flori. Casa noastră e mai veselă acum. În curte a aterizat de nu știu unde un balon, în urmă cu cîteva luni nici nu l-aș fi băgat în seamă. Acum mi se pare un semn de bun augur. Orice vine dinspre exteriorul luminos înspre viețile noastre cenușii din interior mă bucură. Ne îndreptăm spre o normalitate.

● 1 mai. Scurtă poveste din mahalaua mea – patru puști stau turcește pe trotuar și-și povestesc isprăvile din izolare. „Și ce a zis? Te iubește?” „Nu știu, că n-am văzut-o decît la geam... mama ei n-o lasă să iasă...” „Trebuia să te lași în jos, pe acoperiș... poate are nevoie și ea de o cola, ceva...” Eu n-am fost decît un trecător cu mască...

● 9 mai. Ultimul week-end cu declarații pe proprie răspundere. Mi-am dat seama că nu-mi doresc să fac nimic special după 15 mai. Absolut nimic. Aud pe stradă: Las’ că săptămîna viitoare cînd o să mergem la Constanța... Ce naiba să fac la Constanța? Să consum benzina pînă acolo doar pentru că ni s-a dat voie de la guvern să vedem marea? Mda, după 15 o să înceapă un du-te-vino haotic și fără scop. Se vor vizita toate mătușile nevizitate de zece ani, doar așa, ca să mișunăm, să ne „mișcăm”. Deocamdată, strada, așa pașnică cum e, rămîne o bucurie. Multe cupluri de toate vîrstele se țin de mînă. Mulți se prefac că fac sport sau chiar fac. Copiii se plimbă în familie, nu alături de bone. Îmi plac familiile pe biciclete, ca niște mici turme de elefanți citadini – tatăl, deschizător de drum, la mică distanță, mai precaută, mama, urmează înșirați unul după altul copiii – cel mai mic băiețel, pe cea mai mică bicicletă, rămîne mereu ultimul. Oamenii care-și plimbă în sfîrșit cățeii de trei ori pe zi, nu-i scot în grabă cîte cinci minute la pipi, dimineața și seara. Sper că sînteți de acord cu mine – una peste alta, a fost un timp tihnit din viața noastră.

● 12 mai. Azi am făcut o plimbare mai lungă prin cartier, trebuia să-mi limpezesc un pic gîndurile. Era vînt, ambalaje pluteau prin aer, bețivii notorii de la Obor beau triști pe borduri, în singurătate. În parcarea mare și goală, vreo trei chinezoaice făceau destoinic sport. Cu masca pe față. Eu nu pot merge pe stradă cu mască, transpir, mă sufoc... cum or reuși ele să sară coarda și să alerge, chiar nu pricep. Am stat cîteva secunde ca să le privesc – stoicul popor chinez mă surprinde întotdeauna... cîtă disciplină! Uneori mi se pare că sînt de pe o altă planetă. Am ajuns și la micul mall Veranda. Un spațiu comercial fără oameni devine chiar sinistru și inutil. Tot întunericul ăla pustiu dinăuntru părea să se reverse peste stradă, să acopere lumina soarelui, la apus. La Mc mișunau gloveri, am intrat și eu cu ei ca să-mi iau un burger. Nu mi-era neapărat foame, dar am simțit nevoia să-l iau ca să-mi regăsesc o senzație de normalitate – uite, pot cumpăra un burger! Deci exist. Am ajuns acasă, tot nu mi-am limpezit gîndurile... vremurile sînt complicate. Oare cînd voi mai merge la un tîrg de carte?

● 14 mai. Mi-am zis să profit de ultima seară și să mă mai plimb încă o dată prin orașul pustiu... că cine știe cînd mai prind așa ceva în timpul vieții mele. Mereu am avut o relație amestecată cu Bucureștiul, cu bune și cu rele, dar mai mult cu rele. Recunosc că am avut multe momente în care l-am urît din toată inima. Însă în seara asta luminoasă de mai – luna care i se potrivește cel mai bine – m-a fermecat. Pe mici porțiuni, e adevărat. Explozie de vegetație crescută alandala, curți și case sufocate, năpădite, într-o tăcere aproape deplină, o mașină care trece o dată la zece minute, prezența locuitorilor discretă, neintruzivă, flori, păsări... un mic paradis pe „străduțele din spate”. Încă o dată mi se confirmă că bietul oraș nu are, de fapt, nici o vină.