American de la distanță

American de la distanţă  Aveţi idee cam cum se petrece un proces de judecată în Bulgaria? Ungaria? Grecia? Puţin probabil dacă nu sînteţi jurnalist specializat în probleme de justiţie cu respiraţie europeană. Sau măcar un jurnalist care s-a ocupat de subiect. Cu toţii însă ştim cam ce se petrece şi cum vine treaba într-o sală de judecată americană. Procurorul, apărătorul, acuzatul, onorabilul judecător, juriul, deliberarea, verdictul – şi zdrang cu ciocănelul în masă. Ba chiar, după raportul de ţară în domeniul justiţiei, premierul Boc dădea drept exemplu de celeritate procesele din tribunalele americane: „Aţi văzut şi vedem cu toţii filme americane. Se judecă în fiecare zi un proces, pînă se termină. De ce nu am ajunge şi noi în România să judecăm un proces în fiecare zi?“ – se întreba premierul la televiziunea publică. 

Miile de filme văzute ne-au adus America foarte aproape. Ăsta-i un prim nivel. Apoi, cablul, Internetul, revistele şi ziarele accesibile aproape oriunde şi oricînd. E următorul nivel, la care deja am devenit experţi şi avem opinii. Fie că se face mişto finuţ, de cunoscător, de amazoana alaskană (alaskeză?) Sarah Palin, care cheamă la „refudierea“ ălora de vor să trîntească o moschee în proximitatea World Trade Center, fie că sînt mulţi (români) cei convinşi că s-a ales praful de reforma în sănătate a lui Obama. Am asistat la nişte discuţii absolut încrîncenate pro şi contra creaţiilor lui Michael Moore. Credeţi-mă, se intra în subtilităţi de Americă profundă, deşi nici unul dintre combatanţi nu pusese vreodată piciorul în ţara aia. 

La trei paşi peste Dunăre, crima organizată bulgărească nu e glamoroasă. De la vecini, shopping la Ruse, plajă la Varna, castraveţi, apă de trandafiri şi cefe groase. E de ajuns. Şi oarecum explicabil. Ce nu-mi pot explica însă e dezinteresul jurnalistic pentru vecini. Căci atunci cînd nu ne canonim în a explica trei zile de ce Ceauşescu ar intra în turul doi la prezidenţiale (toţi taximetriştii cu care am vorbit l-ar vota pe Vlad Ţepeş şi ar desfiinţa Parlamentul), cînd nu facem asta, zic, ţintim sus. P-acilea, de prin zonă, deşert de informaţie. De partea cealaltă, m-am întrebat care o fi percepţia (atîta cîtă e) a americanului despre România. Şi mi-am amintit de un episod din Seinfeld, în care Jerry are o semiaventură cu o gimnastă româncă, pe numele ei Katya. Cu puţină caznă vă pot reproduce dialogul: 

Jerry (încercînd cu disperare să facă conversaţie): Deeci, Ceauşescu. Trebuie c-a fost un mare dictator. 
Katya: O, da. N-avea nici o jenă să dicteze.
Jerry: Cred că, ăă, cred că era dictator de cum se scula de dimineaţă: „Vreau o cafea şi-o brioşă!“ 
Katya: Şi n-aveai cum să refuzi.
Jerry: Noo, ar fi trebuit să fii nebun. 
Katya: A fost un dictator tare rău. 
Jerry: Da. Tare rău. Tare, tare rău. 

Am mai văzut apoi cîteva filme (nu voi pomeni deloc de Dracula) în care se vorbea de o inedită salată de vinete românească sau în care România era pomenită drept destinaţie de surghiun. În mare, România e percepută a fi nemaipomenit de exotică. Cînd Stanley Kubrick (despre care se spune că ar avea şi ceva sînge românesc) făcea în 1999 Eyes Wide Shut, i-a cerut compozitoarei britanice Jocelyn Pook „ceva ciudat“ pentru scena orgiei. I s-a dat o bucată de liturghie ortodoxă în limba română cîntată invers, de la coadă la cap. Am mai văzut-o apoi pe Oana Pellea în Children of Men al lui Alfonso Cuaron. În distopia SF, Oana Pellea e ţiganca Marişca. Vorbeşte româneşte netitrat, cunoaşte pe de rost cotloanele unei lumi deznădăjduite şi pune umărul la happy-end. 

Aşadar Ceauşescu, Nadia, Dracula şi oarece exotism – percepţia americană asupra României. E doar o constatare şi e normal să fie aşa în cazul licuricilor mici. Nici Ungaria nu cred că stă mai bine. Ei au gulaşul şi, da, pe Zsa Zsa Gabor, care şi-a rupt şoldul mai zilele trecute. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.